Alex. Ștefănescu 
Revenim la scena imaginată de Eminescu. Într-un salon plin de lumină, muzică și fete frumoase (pe care ni le închipuim elegante și cochete), un tânăr se simte străin și, așezat la o masă, cu tâmplele în mâini, și-o aduce aminte pe iubita lui din adolescență. Era cu totul altfel decât domnișoarele care îl înconjoară. Era o ființă frustă, liberă, o fiică a naturii, fără nimic artificial. Dacă printr-un miracol ar apărea în salonul în care se află acum tânărul, ar scandaliza asistența, ca Ondine a lui Giraudoux la curtea regelui:
„Cunună împleteşte, o-ncaieră sălbatec/ În pletele îmflate, în părul încâlcit/ Şi ochii râd în capu-i şi faţa-i e jeratec −/ A lanurilor zână, cu chip sumeţ, răstit.”
De obicei, în poeziile eminesciene, iubita este eterică, o ipoteză de femeie, imponderabilă (plutește ca visul de ușor), stilizată. Calitatea de fiică de împărat (frecvent atribuită) nu reprezintă un rang propriu-zis, ci un mod de-a o abstrage din viața de fiecare zi. Personajul feminin din Codru și salon trebuie considerat o excepție. Iubita are acum materialitate, strivește flori sub picioarele desculțe și i se înfățișează bărbatului cu părul încâlcit. Este o pădureancă, în înțelesul pe care îl va da Sadoveanu cuvântului. Nu are nimic din țărăncuța de operetă, „juna Rodica”, dintr-o cunoscută poezie a lui Vasile Alecsandri. Eminescu îi compune un monolog cuceritor, de o feminitate jucăuș-provocatoare:
„ Ah ! cum nu sunt − ea strigă − o pasere măiastră,/ Cu penele de aur ca paserile-n rai;/ La Sfânta Joi m-aş duce, aş bate în fereastră/ Cu ciocul şi i-aş zice cu rugătoriul grai:// Să-mi deie-un măr, în care închisă e o lume,/ Palat frumos la munte, în codri înfundat,/ Ş-un făt-frumos de mire, înalt, cu dulce nume,/ Din sânge şi din lapte − fecior de împărat!”
Sunt povești în care eroina primește în dar o rochie închisă într-o nucă. Eminescu merge și mai departe cu imaginația, gândindu-se la o lume închisă într-un măr. Este darul pe care îl cere, cu inocență, fata fără nume Sfintei Joi: „un măr, în care închisă e o lume”. Aceste cuvinte reverberează în conștiința noastră, făcându-ne să retrăim starea de spirit din copilărie, când toate jucăriile aveau ceva magic și nu ni s-ar fi părut imposibil să primim în dar și un măr în care să fie închisă o lume. O adiere de miracol aduce și un personaj din mitologia populară românească, Sfânta Joi.
Cea mai frumoasă din sfintele purtând numele zilelor săptămânii nu este în această mitologie, Sfânta Vineri, cum s-ar putea crede, judecând după etimologie (Veneris dies însemna în latină ziua zeiței Venus – zeița frumuseții), ci Sfânta Joi, fapt cunoscut de Eminescu, un erudit în materie de folclor românesc, de „povești și doine, ghicitori, eresuri”). Oamenii de la țară credeau − și unii dintre ei mai cred și azi − că ea se remarcă prin tinerețe și frumusețe, dar și prin bunătate (apără comunitățile de ploi torențiale și de grindină), astfel încât numai la ea s-ar putea duce cineva care vrea să i se dăruiască un măr cu o lume închisă în el. Surorile ei, Sfânta Miercuri și Sfânta Vineri sunt bătrâne, triste, lipsite de exuberanță, lor i se s-ar putea cere ajutorul exclusiv în cazul unei nenorociri.
Tânărul scufundat în reverii ajunge și la episodul, trist, al dispariției iubitei lui de altădată, în împrejurări care îl dor atât de mult, încât nu vrea să și le mai amintească:
„Ce s-a-ntâmplat de-atuncea nu vrea să ţie minte./ Destul că nu mai este… şi chipul ei cel blând,/ Zâmbirea-i sfiicioasă şi ochiul ei cuminte/ Sunt duse fără urmă de pe acest pământ.”
În mod curios, în partea a doua a poemului Codru și salon, în care istoria tânărului continuă cu ceea ce i s-a întâmplat la câțiva ani după pierderea iubitei, apare o altă copilă supusă adorației lui. Nu poate fi vorba de prima, pentru că aceea „se duse fără urmă de pe acest pământ”. Și nu poate fi vorba nici de una din domnișoarele din salonul în care el stătea deoparte, tăcut și îngândurat.
În această copilă o recunoaștem repede pe iubita generică din poeziile eminesciene, blondă, palidă, cu „brațe de zăpadă” și cu picioare mici care (abia) „ating covorul moale”. Pivirea ei, precizează poetul cu o sagacitate de romancier, „arată nu amorul – ci setea de amor”. În încăperea luminată doar de o candelă, „c-un punct de foc”, tânărul, îngenuncheat, îi face promisiuni fastuos-cosmice (greu de îndeplinit de un bărbat de azi):
„Când ai muri, iubito, căci contra morţii n-are/ Nici Dumnezeu putere, atuncea cu amar/ Aş stinge în grămadă sistemele solare/ Şi-n ăst mormânt te-aş pune ca pe-un mărgăritar,/ Iar eu, eu singuratec în lumea cea pustie,/ În chaos fără stele şi fără de nimic,/ M-aş arunca − un demon − să cad o vecinicie,/ Deapururea şi singur deşertul să-l despic.”
Copila îl întrerupe din declarațiile de dragoste exorbitante, explicându-i că vrea cu totul altceva de la el, ceva mai simplu și totuși imposibil de obținut:
„ Să faci minuni? Nu-i asta. Nu mă-nţelegi, iubite/ Pe creştetul lui mândru ea mânile şi-a pus./ Sunt taine-n astă lume atât de neghicite,/ De-ai spune viaţa toată, tot n-a sfârşi de spus./ Vezi tu, eu te-aş vrea timid, un blând băiet, să-mi spună/ Cu ochii plini de visuri zadarnice poveşti,/ S-adorm plecându-mi tâmpla la tâmpla ta nebună!/ Aşa cum te visasem ai fost, dar nu mai eşti.// Pătate de-ndoiele a vieţii tale vise/ Băiet de-ai fi tu încă, la mine să te-ardic,/ Să te privesc cu gene pe jumătate-nchise,/ Dar nu mai crezi în visuri, căci nu mai crezi nimic.”
Reiese de aici că, între timp, tânărul a renunțat complet la „codru” și a devenit integral un om de „salon”, că a pierdut acea idealitate a începutului− pe care Eminescu o regretă și în Epigonii, referindu-se la scriitori − și nu mai crede în nimic. (S-a convertit – ca unii tineri din vremea noastră – la un relativism radical.) El nu mai poate spune „zadarnice povești”. Zadarnice povești… Nimeni nu a mai definit atât de inspirat, în numai două cuvinte, gratuitatea literaturii și nimeni n-a mai înțeles atât de profund tinerețea ca pe o vârstă capabilă de gratuitate.
Caz rar în poezia lui Eminescu – femeia este dezamăgită de bărbat, nu bărbatul de femeie. În visurile ei, iubitul ar fi trebuit să fie un paj devotat, poate un Cătălin, iar ea o regină, din rude mari, împărătești, precum Cătălina:
„Să fii un pagi din basme şi eu să fiu regină!/ O, cum aş fi de bună şi tu ai fi gentil,/ Plutire-am lin pe lacul, ce doarme în grădină,/ Căci eu mă simt copilă, de-ai fi şi tu copil!”
Se simte că poetul, prin spusele unei iubite imaginare, se învinovățește pe sine pentru că și-a pierdut candoarea și s-a înstrăinat de lumea în care a copilărit:
„Nu mintea ta, nu ochii, ce fulgeră-n tăcere,/ Nu astea mă îngheaţă de-mi vine ca să mor./ Mă doare − nu ştiu… glasul amestecat cu fiere,/ Căci sufletu-ţi e-o rană, suflările-ţi mă dor.// Ce vrei? Îmi pare-n ochi-ţi că văd o veche vină./ În vorbă amintirea a unei crude munci,/ În inimă e-o parte cu totului străină −/ De-ai fost vr’odată tânăr, e foarte mult de-atunci!”.
Poemul în întregime este… tendențios, opunând demonstrativ codrul salonului. Poate fi considerat unul dintre numeroasele poeme pe tema dezrădăcinării din literatura română. (Cele mai cunoscute sunt versurile lui Octavian Goga, în care dezrădăcinarea este tratată dintr-o perspectivă rustic-domestică: „De ce m-ați dus de lângă voi,/ De ce m-ați dus de-acasă?/ Să fi rămas fecior la plug,/ Să fi rămas la coasă.// Atunci eu nu mai rătăceam/ Pe-atâtea căi răzlețe,/ Și-aveați și voi în curte-acum/ Un stâlp la bătrânețe.”)
Deși se exprimă stângaci, fără acea cursivitate princiară pe care o va dobândi ulterior, Eminescu ia repede altitudine și depășește nivelul unei lamentații pe tema dorului de casă. El ne face să întrevedem un sentiment alienării care este, poate, esența însăși a maturizării.
În mod similar, declarația de dragoste făcută de tânărul îngenuncheat în fața iubitei lui n-are legătură cu retorica amoroasă, ci reprezintă un moment de poezie vizionară de o remarcabilă grandoare.
(Text apărut în România literară nr. 20-21/ 2018)
