Alex. Ștefănescu 
Numeroase poeme ale lui Eminescu ar putea să poarte titlul Împotriva iubirii. În cuprinsul lor, poetul denunță vehement falsitatea iubirii, o acuză pe o femeie generică, idolatrizată în alte texte, că este agentul unei mistificări și îi sfătuiește pe tineri, ca un bătrân blazat, să nu cadă în capcană. Ideea este că dragostea „serv-o cauză din natură”, că „se abate și la păsări de v’o două ori pe an”, că este, prin urmare, un mijloc (de realizare a actului procreerii), nu un scop în sine, astfel încât nu are o realitate proprie.
Dacă aș găsi un editor lipsit de prejudecăți, i-aș propune să publice o antologie din poezia eminesciană cu acest titlu, Împotriva iubirii. Din sumar n-ar putea să lipsească poemul Când te-am văzut, Verena…, scris în același straniu an din biografia lui Eminescu, 1876.
Femeia pusă la zid are, după cum se vede, nume, Verena, caz rar în practica scrisului eminescian. Putem fi siguri că Verena este una din variantele numelui Veronicăi (nume cu ale cărui litere poetul s-a jucat în toate felurile, ca și cum s-ar fi aflat în căutarea unui secret al lor). Dar identificarea femeii care a inspirat poemul nu are nicio importanță. Oricum, discursul poetic se desfășoară implacabil, indiferent de motivul declanșării lui.
În prima strofă, poetul deplânge faptul că, într-un moment de neatenție, s-a îndrăgostit de femeie, deși își propusese să rămână imun la farmecul ei:
„Când te-am văzut, Verena, atunci am zis în sine-mi/ Zăvor voi pun minţi-mi, simţirei mele lacăt,/ Să nu pătrundă dulce zâmbirea ta din treacăt/ Prin uşile gândirei, cămara tristei inemi.”
În continuare, el îi face o mărturisire stupefiantă, explicându-i cum anume se opune în continuare puterii ei de seducție: când o privește, tace și o dezbracă în imaginație de carnea ademenitoare. Operația – fie și imaginară ‒ e atroce, pare desprinsă dintr-un film horror:
„Te miri atunci, crăiasă, când tu zâmbeşti, că tac:/ Eu idolului mândru scot ochii blânzi de şerpe,/ La rodul gurii tale gândirile-mi sunt sterpe,/ De cărnurile albe eu fălcile-ţi disbrac.// Şi pielea de deasupra şi buzele le tai./ Hidoasa căpăţină de păru-i despoiată,/ Din sânge şi din flegmă, scârbos e închegată./ O, ce rămase-atuncea naintea minţi-mi? Vai!”
Cine și-ar fi închipuit că poate trece așa ceva prin mintea lui Eminescu? Există însă o logică poetică în această dezvoltare macabră a ideii că frumusețea femeii e doar aparentă. Poetul vrea să-l bruscheze pe cititor, să-l facă să nu mai uite niciodată avertismentul său în legătură cu falsitatea farmecului feminin. Expresivitatea violentă are o funcție anamnezică.
Discursul anti-dragoste e greoi și chinuit, pare rostit de cineva care se sufocă de indignare:
„Nu-mi mrejuai gândirea cu perii tăi cei deşi,/ Nu-mi pătrundeai, tu idol, în gând vr’ odinioară;/ Pentru că porţi pe oase un obrăzar de ceară/ Păreai a fi-nceputul frumos al unui leş.”
Cel mai neizbutit e primul vers al strofei: „Nu-mi mrejuai gândirea cu perii tăi cei deşi”…
„A mrejui” înseamnă probabil „a prinde în mreajă”. Avem de a face cu o creație lexicală neinspirată. Iar „perii cei deși” reprezintă probabil „părul bogat” (care în alte poezii este de aur și se revarsă pe umerii iubitei!). Folosirea cuvântului „peri” este de un comic involuntar, pentru că de obicei pluralul cuvântului „păr” nu înseamnă „fire de păr” în general, ci „fire de păr scurte”.
Poetul merge până la ultimele consecințe cu refuzul iubirii. Nu se leagă de catarg, ca Ulise, ca să nu audă cântecul sirenelor, dar se gândește la o soluție și mai severă, să-și… rupă ochii din frunte numai ca să nu se mai expună riscului de a fi cucerit de frumusețea femeii:
„Venin e sărutarea păgânei zâne Vineri,/ Care aruncă-n inimi săgeţile-ndulcirii,/ Disbărbătează mintea cu vălul amăgirii −/ Deci în zădar ţi-i gura frumoasă, ochii tineri.// De cât să-ntind privirea-mi, ca mâni fără de trup,/ Să caut cu ei dulcea a ochilor tăi vrajă,/ În porţile acestea mi-oi pune mâna strajă./ De nu − atunci din frunte-mi mai bine să mi-i rup.”
În ediția Perpessicius este reprodusă, la anexe, o variantă a acestei poezii, scrisă în 1878, când Eminescu, nu mai locuia la Iași (în același oraș cu Veronica Micle), ci la București și lucra la ziarul Timpul. Este o variantă radicalizată, scrisă cu mai multă coerență, dar cu și mai multă înverșunare. Originala reprezentare a privirii ca mâini fără de trup, care pot fi întinse, în semn de refuz, către femeia periculos-ademenitoare, este reluată. Ca și ideea că, dacă nu rezistă asediului, poetul poate recurge la o soluție ultimă: să-și rupă ochii și să devină invulnerabil prin orbire:
„Căci nu voiam ca ochi-ţi cu dulce vicleşug/ S-aprinză-n al meu suflet al patimilor rug/ Ş-a gândurilor sânge, mândria din cântare-mi,/ Eu nu voiam c-un zâmbet al tău să mi le sfaremi;/ Zâmbind priveai la mine şi te mirai că tac/ Tu nu ştiai că-n gându-mi eu fălcile-ţi desbrac/ De cărnurile albe, molatece şi sterpe/ Că idolului mândru scot blânzii ochi de şerpe/ Tu nici visai că-n gându-mi eu gura ta o tai/ Că ce rămase-atuncea-naintea minţi-mi, vai!/ Era o căpăţînă de păru-i despoiată/ Din sânge şi din oase hidos amestecată/…/ A ochilor privire ca mâni fără de trup/ Le întindeam spre tine, voiam ca să le rup.”
Există încă o variantă, din 1880, a poemului, intitulată Gelozie, dar ea s-a îndepărtat foarte mult de cele anterioare și va fi analizată, la momentul potrivit, ca un text de sine stătător.
(Text apărut în România literară nr. 41/ 2018)
