Alex. Ștefănescu 
Lui Eminescu nu-i stă bine să fie volubil, dar uneori este. Așa se întâmplă, de pildă, în poemul Când crivățul cu iarna, scris probabil în 1872, refăcut de câteva ori și în cele din urmă abandonat (avea să apară abia în 1940, în volumul Mihai Eminescu, Poezii postume, cu un titlu impropriu, Fragmente, dat de autorii ediției, Al. Colorian și Al. Iacobescu).
Poemul conține prea multe cuvinte, ca și cum ar fi scris într-un moment de euforie. Versul lapidar și definitiv, clasicizat, pe care îl avem în minte când citim Eminescu, lasă locul unui monolog care parcă nu se mai termină, scris într-un regim de improvizație.
Poemul are două părți distincte. În prima este descrisă voluptatea șederii într-o locuință, la gura focului, în timp ce afară ninge și viscolește. În cea de-a doua sunt povestite reveriile în care alunecă cel aflat la adăpost, fără griji, răsfățat de prezența în preajma lui a unor fete gureșe și vesele, ca la o clacă.
Prima parte merită toată atenția, în timp ce a doua – o istorisire fantezist-onirică, dezvoltată capricios, cu momente de un romantism convențional − poate fi ignorată.
Prima parte seamănă cu pastelurile de iarnă ale Vasile Alecsandri (de exemplu cu cel intitulat la Gura sobei: „Aşezat la gura sobei noaptea pe când viscoleşte/ Privesc focul, scump tovarăş, care vesel pâlpâieşte./ Şi prin flacăra albastră vreascurilor de aluni/ Văd trecând în zbor fantastic a poveştilor minuni.” etc. ) Numai că în locul entuziasmului înnăscut al lui Alecsandri, găsim la Eminescu o bucurie grea, de om care tocmai și-a învins melancolia:
„Când crivăţul cu iarna din Nord vine în spate/ Şi mătură cu-aripa-i câmpii întinse late,/ Când lanuri de-argint luciu pe ţară se aştern,/ Vânturi scutur aripe, zăpadă norii cern…// Îmi place-atuncea-n scaun să stau în drept de vatră,/ S-aud cânii sub garduri că schiaună şi latră,/ Jăraticul să-l potol, să-l sfarm cu lunge cleşti,/ Să cuget basme mândre, poetice poveşti.”
La Vasile Alecsandri, iarna este mai degrabă teoretică (deși poetul vedea pe fereastra conacului său de la Mircești viscolul de afară). La Eminescu, se remarcă încă de pe acum acel realism al său care face lumea mai reală și mai misterioasă în același timp: „S-aud cânii sub garduri că schiaună şi latră,/ Jăraticul să-l potol, să-l sfarm cu lunge cleşti”.
În plus, spre deosebire de retorica dezinvoltă, boierească a lui Alecsandri, fraza eminesciană rezultă dintr-o discretă forțare a cuvintelor să-și accepte locul stabilit de poet și să semnifice mai mult decât în vorbirea curentă.
Poezia interiorului va mai fi valorificată de Eminescu, peste șapte-opt ani, în sonetul fără titlu care începe cu versul „Afară-i toamnă, frunză-mprăștiată”. Atunci însă atmosfera va fi iremediabil melancolică. Acum, când poetul abia a ieșit din adolescență, predomină exuberanța și nu lipsește nici umorul:
„Pe jos să şadă fete pe ţolul aşternut,/ Să scarmene cu mâna lâna, cu gura glume,/ Iar eu s-ascult pe gânduri, şi să mă uit de lume,/ Cu mintea s-umblu drumul poveştilor ce-aud.”
(Text apărut în România literară nr. 32/ 2018)
