Alex. Ștefănescu 
Unele poezii de dragoste ale lui Eminescu, scurte și improvizate, sunt un fel de răsfățuri lirice. Printre ele se numără, fără îndoială, Atât de dulce…, scrisă în 1878, în fugă, neglijent, într-un carnețel pe care Perpessicius l-a identificat ca fiind un carnețel de reporter parlamentar. Așa cum în perioada studenției, la Viena, poetul scria fragmente din Memento mori în caietul studențesc, la un curs de istorie universală, de data aceasta, aflat la București de puțină vreme, ca redactor la ziarul Timpul, el scrie versuri de dragoste printre însemnările despre ședințele Parlamentului.
Versurile simple ale poeziei nu sunt și simpliste. Încă din prima strofă, portretul moral schițat iubitei se remarcă prin subtilitate. Iubita nu contează numai ca o femeie atrăgătoare, nu trezește doar interesul bărbaților, este o ființă în general plină de farmec, care place oricui:
„Atât de dulce eşti, nebuno,/ Că le eşti dragă tuturor,/ Cunosc femei ce după ochii/ Şi după zâmbetul tău mor.”
Strofa este reluată, cu un final schimbat:
„Femei frumoase şi copile/ Te-ar îndrăgi, te-ar săruta./ Tu ai iubirea tuturora -/ Şi numai eu iubirea ta.”
Aceste ultime două versuri, referitoare la situația privilegiată a îndrăgostitului – singurul iubit de femeia iubită de toți – se află într-un raport de „simetrie în oglindă”, în sensul că al doilea este inversul celui dintâi. Este una dintre formulele preferate – și duse la perfecțiune – de Eminescu, întrucât creează impresia de adevăr definitiv și, în plus, are o funcție mnemotehnică.
Odată intrat în joc, poetul creează, fugitiv, și alte simetrii în oglindă:
„Un farmec blând de fericire/ Tu răspândești oriunde-i sta -/ Eşti fericirea tuturora/ Şi eu sunt fericirea ta.// De râzi, se desprimăvărează,/ Învie totul unde-i sta,/ Căci tu eşti viaţa tuturora/ Şi numai eu viaţa ta.”
(Poate că din greșeală poetul a scris desprimăvărează în loc de împrimăvărează.)
Ultima strofă este inoportună din punct de vedere literar:
„De dragul tău şi flori şi oameni/ Şi stele să trăiască vor./ Pe mine mă iubeşti tu numai/ Şi numai eu doresc să mor.”
De la exuberanță se trece brusc, fără un motiv inteligibil, la melodramă. Trubadurul se transformă pe neașteptate într-un trouble-fête.
(text apărut în România literară nr. 47/ 2018)
