Alex. Ștefănescu 
Poemul Apari să dai lumină, scris în 1882, și scris bine, în cunoștință de cauză, la o vârstă a deplinei maturități, n-a fost totuși publicat de Eminescu (poate și pentru că în cuprinsul lui există imagini preluate din alte poeme). A apărut postum, în 1895, în revista Convorbiri literare. Într-o ediție din 1937 a creației poetice eminesciene, datorată lui Mihail Dragomirescu, poezia este însoțită de următoarea notă semnată de autorul ediției:
„Publicată de mine în Convorbiri literare, după un manuscris cedat chiar de d-şoara căreia i-a fost dedicată poezia. Deşi are lungimi, deşi evoluţia sentimentului este îngăimată, deşi motivarea e insuficientă şi cadrul imperfect, are un final minunat şi conţine atâtea frumuseţi de amănunt, cu o profunzime atât de caracteristică, cu perspective şi modulaţii atât de eminesciene, că e cu neputinţă să n-o primeşti printre poeziile alese ale lui Eminescu. Poate nicăieri durerea duioasă nu are adâncimi mai expresive decât în această poezie. Locul ei nu este în anexă.”
Poemul în întregime este o declarație de dragoste și se bazează pe o retorică a seducției pe care Eminescu a elaborat-o în timp și a ajuns s-o practice cu virtuozitate. Teodor Ștefanelli își aduce aminte o întâmplare de pe vremea când și el, și poetul erau studenți la Viena. Întorcându-se într-o noapte de la teatru, cei doi prieteni au intervenit în favoarea a două doamne tinere atacate de un derbedeu și, drept urmare, au fost invitați la ele acasă, la un ceai. Vizita s-a repetat peste câteva zile, lui Eminescu și lui Teodor Ștefanelli alăturându-li-se și alți studenți români. Ca să se distreze, tinerii au organizat un concurs de declarații de dragoste. Toți concurenții au improvizat declarații de dragoste amuzante, un fel de parodii, cu excepția lui Eminescu, care s-a lansat într-o declarație de dragoste patetică și plină de dramatism. Asistența, întâi contrariată, a fost cuprinsă treptat de vraja momentului, ca și destinatara declarației, blonda Eliza, căreia nu i se mai adresaseră vreodată asemenea cuvinte.
Retorica seducției folosită de Eminescu, învățată parcă de la trubaduri, se bazează pe supunere, pe un fel de umilință asemănătoare cu aceea a unui credincios care se prosternează în fața divinității. Îndrăgostitul îi cere femeii adorate un minimum de bunăvoință, asigurând-o că ar fi fericit dacă ea l-ar lăsa să-i scalde picioarele în lacrimi sau dacă i-ar îngădui să moară sub raza privirii ei reci:
„Aş vrea cu-a mele lacrimi picioarele să-ţi scald,/ În dulcea-nfiorare a sufletului cald,/ Să mor pătruns de jalea amorului meu sfânt,/ Ca lebăda ce moare de propriul ei cânt,/ Să mor de-ntăia rază din ochii tăi cei reci…/ O, marmură, aibi milă de stingerea-mi pe veci!”
Umilința este dusă până la autodesființare, iar glorificarea femeii iubite – până la zeificare. Simpla apariție a ființei adorate la fereastră reverberează în conștiința poetului ca un eveniment mistic. Iată, ca exemplu, chiar prima strofă a poemului:
„Apari sa dai lumină arcatelor fereşti,/ Să văz în templu-i zâna cu farmece cereşti./ Prin vremea trecătoare luceşte prea curat/ Un chip tăiat de daltă, deapururi adorat./ Privi-te-voi cu ochii în lacrime fierbinţi…/ O, marmură, aibi milă de-a mele rugăminţi!”
Se remarcă și cu acest prilej capacitatea lui Eminescu de a descrie trăiri de o intensitate paroxistică. Deznădejdea îndrăgostitului ignorat de cea pe care o idolatrizează este considerată comparabilă cu suferința lui Isus răstignit pe cruce:
„Cu aspra nepăsare tu sufletu-mi aduci/ Pe cele două braţe întinse-a sfintei cruci/ Şi buzele-nsetate cu fiere mi le uzi;/ Când ruga mea fierbinte nu vrei să o auzi,/ Mă faci părtaş în lume durerilor lui Crist…/ O, marmură, aibi milă de sufletul meu trist!”
Această comparație poate fi considerată un sacrilegiu, dar, din câte știm, un poet ca Eminescu are dezlegare de la Dumnezeu să comită și câte un sacrilegiu, dacă interesele poeziei o cer.
Deznodământul poemului este delicat-spectaculos: femeia iubită coboară, pe neașteptate, din înălțimea ei inaccesibilă, se apropie de bărbatul care o adoră și îi trece mâna prin păr. Acesta simte o fericire fără margini și, pentru eventualitatea că totul este doar un vis, îi cere „divinei” să-l lase să viseze la nesfârșit.
„Dar te cobori, divino, pătrunsă de-al meu glas,/ Mai mândră, tot mai mândră la fiecare pas…/ Visez, ori e aievea? Tu eşti în adevăr?/ Tu treci cu mâna albă prin viţele de păr?/ Dacă visez, mă ţine în vis, privindu-mi drept…/ O, marmură, aibi milă să nu mă mai deştept!”
Acesta este „finalul minunat” care, pe bună dreptate, l-a încântat pe Mihail Dragomirescu.
*
Poemul Renunțare, scris în același an, 1882, este tot o declarație de dragoste. Poetul recurge de această dată la alt truc retoric pentru a uimi și cuceri femeia: îi explică la ce anume ar renunța pentru ea.
El nu renunță la scris, ceea ce ar fi, într-adevăr, un sacrificiu imens, un fel de sinucidere, întrucât scrisul reprezintă, în cazul lui, o valoare supremă. Renunță la bunuri și avantaje lumești pe care… nu le are. Mai exact ar renunța la ele dacă le-ar avea. Este o scamatorie retorică demnă de discursurile lui Rică Venturiano. Și totuși lui Eminescu acest patetism desfășurat în gol îi stă bine, datorită formidabilei lui capacități de a crea o realitate din nimic, folosindu-se de cuvinte ca de o baghetă magică:
„Aş vrea să am pământul şi marea-n jumătate,/ De mine să asculte corăbii şi armate,/ De voi clipi cu ochiul, cu mâna semn de-oi face/ Să-şi mişte răsăritul popoarele încoace;/ Sălbatecele oarde să curgă râuri-râuri/ Din codri răscolite, stârnite din pustiuri;/ Ca undele de fluviu urmeze-ale lor scuturi,/ Întunece-se-n zare pierdutele-nceputuri,/ Un râu de scânteiare lucească lănci şi săbii,/ Iar marea se-nspăimânte de negrele-mi corăbii.”
După această etalare a unei puteri nemărginite, urmează o trecere în revistă a bogățiilor fabuloase pe care le-ar putea avea îndrăgostitul:
„Şi tot ce-ncântă ochii cu mii de frumuseţi,/ Tot ce pământul are şi marea mai de preţ,/ Grămezi să steie toate la mine în comori./ Alăturea cu ele să trec nepăsători,/ Simţindu-mă în mine stăpân al lumii-ntregi,/ Un zeu în omenire, un soare între regi/ Şi raze să reverse din frunte-a mea coroană…”
Poetul – se poate observa încă o dată − nu este avid de putere și nici de bunuri materiale, vrea să aibă toate acestea doar ca să renunțe la ele, ca să le depună ca ofrandă la picioarele femeii pe care o iubește:
„Şi raze să reverse din frunte-a mea coroană…/ Să-ngenunchez nainte-ţi aşa ca la icoană/ Şi descriindu-ţi toată puterea fără seamă/ Să-ţi zic/ «Ia-le pe toate, dar şi pe mine ia-mă!»”
„Dar și pe mine ia-mă!” – iată o încheiere ingenioasă, care ar putea figura ca exemplu într-un manual de elocvență a seducătorului.
Spectacolul desfășurat pentru cucerirea femeii se încheie cu scena umilinței, pe care o cunoaștem și din alte poeme eminesciene concepute ca declarații de dragoste:
„Nu mă iubi! Ca robul să fiu pe lângă tine,/ De-i trece, -n jos pleca-voi a ochilor lumine,/ Dezmoştenit de toate, la viaţă abdicând,/ Să nu-mi rămână-n minte decât un singur gând:/ C-am aruncat un sceptru, cu dânsul lumea-ntreagă,/ Păstrându-mi pentru mine durerea că-mi eşti dragă/ Înamorați de tine rămână ochi-mi trişti/ Şi vecinic urmărească, cum, marmură, te mişti./ În veci dup-a ta umbră eu braţele să-ntind,/ De-al genei tale tremur nădejdea să mi-o prind,/ Să-mi razim a mea frunte de zidurile goale,/ Atinse de-umbra dulce a frumuseţii tale.”
Îndrăgostitul se mulțumește cu mai puțin decât puțin: s-o vadă pe femeie mergând, să întindă brațele după umbra ei, să-i urmărească plin de speranță tremurul genelor. El este un fetișist, care are însă ca fetiș nu o panglică sau o șuviță de păr, ci zidul atins în treacăt de umbra iubitei lui. Ca să măsurăm prăpastia dintre sensibilitatea lumii noastre și sensibilitatea lui Eminescu trebuie să ne imaginăm cum ar reacționa o femeie de azi dacă un bărbat și-ar rezima fruntea fericit de zidul pe care a trecut la un moment dat umbra ei.
(Text apărut în România literară nr. 24-25/ 2018)
