Alex. Ștefănescu 
Știm, din memoriile unor junimiști, că la Junimea se citeau uneori, după terminarea ședințelor, pentru amuzamentul respectabililor ei membri („boieri”, cum le spunea Ion Creangă), texte licențioase. Un asemenea text este amplul poem Antropomorfism (69 de strofe de câte 4 versuri), scris de Eminescu în 1875 când încă se afla la Iași, revizuit tot de el în 1881, și semnat cu supranumele pe care i-l dăduse Mihail Zamfirescu într-o satiră cu cheie la adresa Junimii (Muza de la Borta-Rece): Minunescu.
Eminescu și când se juca se juca serios, cu o conștiinciozitate simpatic-inadecvată, semăna, în asemenea momente, cu germanul generic dintr-o altă postumă a sa, Germanu-i foarte tacticos (prelucrare după Hoffmann von Fallersleben):
„Neamțul cercetează lucrul tacticos, pe dos, pe față./ La surtuc de are pată el chemia o învață./ Ani întregi mereu citește spre a ști cum se cuvine,/ Cu ce chip din cit și lână iese petele mai bine.”
Antropomorfism este un joc de-a literatura, un roman sentimental în versuri, scris în registru parodic, cu personaje din lumea păsărilor de curte. Poetul aduce în prim-plan o puicuță albă, cochetă și plină de grație, și face un istoric al vieții ei amoroase, începând de la pierderea virginității, continuând cu angajarea în pasiuni frenetice și sfârșind cu retragerea într-o atitudine călugărească. În această întreprindere narativă, poetu-i foarte tacticos, istorisind pe larg, în versuri solemne, peripețiile libertinei găinușe. El realizează un contrast de efect între stilul elaborat-ceremonios, de cronică a unor fapte eroice, și frivolitatea subiectului:
„În poiata tăinuită ca-n umbroasă zăhăstrie,/ Trăia puica cea moţată cu penetul de omăt;/ Nu-i cucoş în toat-ograda, ce de-iubire căpiet,/ S-urmărească insolenter inocenta ei junie.// Ce cochetă e copila, cu ce graţie ea îmblă?/ Şi ce stele zugrăveşte în nisip cu dulcea-i labă −/ O găină virtuoasă, o găină prea de treabă/ Cu evlavie ea cată fire de-orz şi coji de jimblă.”
Este surprinzător să constatăm că Eminescu, care știa atâtea despre Univers, mai știa ceva: că labele unei găini lasă în nisip urme înstelate! (Mulți poeți de azi nici nu știu cum arată o găină!). Urmele, într-adevăr, au formă de stea și, menționate de poet, dau o sugestie comică de frumusețe siderală a prozaicei găini, spre amuzamentul cititorilor (sau ascultătorilor, dacă îi avem în vedere pe junimiștii care au audiat poezia în 1875).
În continuare poetul descrie fals-compătimitor drama adorabilei puicuței de a nu avea admiratori pe măsură. S-ar putea vorbi de un caz de bovarism descoperit în societatea galinaceelor dintr-o curte de provincie:
„Dară cine să admire a ei nuri şi tinereţă?/ Boul chior, ce vede numai jumeta din a lui paie?/ Ah! în inima-i fecioară simte-o tainică văpaie/ Pentru cucurigul dulce din cântări de dimineaţă.// Pierde gustul de mâncare, scormoleşte, de ţi-i milă,/ În pământ ca să găsească chipul cel dorit într-una/ Sau se primblă visătoare, noaptea căutând în lună/ A lui umbră luminoasă − melancolica copilă!”
G. Călinescu, în Opera lui Eminescu (1934-1936), scrie superficial-expeditiv despre Antropomorfism, rezumând în câte o propoziție scurtă fiecare episod din viața amoroasă a Messalinei din poiată și dând, în schimb, citate copioase din poem, cu plăcerea evidentă de a le transcrie (fiind un joc literar, Antropomorfism seamănă, într-un fel, cu propriile sale poezii). Singurul comentariu critic se găsește la început și are savoarea lui, dar conține o eroare de apreciere:
„O scriere în versuri, umoristică și crunt misogină, a fost fost făcută, după toate semnele, pentru petrecerea prietenilor de la «Junimea». Nu totdeauna încordată ca spirit, cu trivialități ce au putut fi îngăduite în cercul restrâns unde se va fi citit, compunerea este totuși interesantă ca document psihologic și pentru elementele de cultură ce cuprinde. Este istoria unei puici moțate, care e pe rând ușuratică, cochetă, matronală, spre a sfârși în bigoterie.”
Scrierea lui Eminescu nu este nici pe departe crunt misogină. Este, poate, mizantropică, în sensul că funcționează ca o comedie a dragostei, ridiculizându-i pe toți oamenii care o interpretează și reinterpretează de mii de ani, fie ei bărbați sau femei. Este și acesta un mod de a înțelege dragostea, adoptat în treacăt, într-o improvizație, tocmai de poetul care a ridicat dragostea la rangul de valoare absolută. La urma urmelor, privind de la mare distanță agitația pe care o produce atracția sexuală în rândurile oamenilor, provocând dueluri, sinucideri și războaie sau precipitând în cântece, dansuri și poeme, putem să și zâmbim ironic.
Cu gustul lui sigur, G. Călinescu înțelege imediat că Antropomorfism este un poem de unică folosință. Din păcate nu are răbdare să observe că, așa destinat efemerității, cum l-a conceput de la început autorul, acest poem are surprinzătoare subtilități, are farmec literar, dând măsura a ceea ce își permitea să risipească Eminescu. (Inspirat vers a scris Lucia Blaga. „Risipei se dedă florarul…”)
De la această voioasă minimalizare a poemului s-a ajuns, în vremea noastră la o supraevaluare a lui, nu din naivitate, ci dintr-o dorință ascunsă de a minimaliza poeziile eminesciene cu adevărat importante, de o gravitate și un vizionarism care depășesc puterea de receptare a omului de azi (numit de Horia-Roman Patapievici „omul recent”). O profesoară universitară de la Litere, Simona Popescu, este aceea care a proclamat Antropomorfism drept poemul de la care ar trebui să pornească reconsiderarea operei poetice a lui Eminescu! Adoptând o asemenea perspectivă – adaug eu − l-am putea în sfârșit certifica pe Eminescu ca poet, ridicându-l la rangul de postmodernist avant la lettre!
În stilul său de clovn tacticos, la care recurge ori de câte ori vrea să amuze asistența, Eminescu urmează cu oarecare strictețe linia romanului sentimental; după prezentarea protagonistei, aduce în prim-plan figura sfătuitoarei ei. Este vorba, bineînțeles, de o găină bătrână, cu experiență în ale vieții.
„O găină-mbătrânită, venerabilă matroană,/ Ce de mult e schivnicită de lumeşti deşertăciuni,/ Ea îi spune-ale ei taine, ca la raza-nţelepciunei/ Să găsească mângâiere pentru-a gândurilor goană.// Iar călugăriţa veche, ce de mult era iertată,/ Ce de mult se disvăţase de plăcerile d-iubire,/ Ea cu limba ascuţită cleveteşte-ntreaga fire −/ Contra demoralisărei propovăduie-nfocată.// Ah! îi zise mititica, nu priveşti la rândunele,/ Cum din cuib scot puii capul se cutează pe ulucuri/ Şi apoi la miezul nopţii îi aud făcând buclucuri/ Sărutându-se cu ciocul, drăgostindu-se-ntre ele.// Soarte-avem nefericită − îi răspunse-atunci bătrâna:/ Nu-i găină rândunica, rândunoiul nu-i cucoş./ Necredinţa lor ştiută-i; aspri, răi, tiranicoşi,/ Ei trezesc viaţa-n inimi şi apoi o învenină.”
Ca și cum l-ar fi citit pe Schopenhauer, matroana aduce în discuție ca termen de comparație hermafroditismul fericit al florilor:
„Numai flori-s fericite, căci pe aceeaşi trupină/ E pistilul feciorelnic şi staminul bărbătesc;/ Sub perdele verzi de frunze, se-mpreun’ şi se iubesc,/ Chipul junelui din floare c-odoranta lui virgină.”
(Text apărut în România literară nr. 7/ 2018)
