Alex. Ștefănescu 
Din 1878, primul an al funcționării lui Eminescu la ziarul Timpul din București (departe de Veronica Micle rămasă la Iași) datează și o improvizație jucăușă în stilul poeziei populare, Alei mică, alei dragă.
Există două cuvinte românești, intraductibile, alei și mări, pe care numai autorii (neidentificabili) de poezie populară știu ‒ în ce context și cu ce sens ‒ să le folosească. Lor li se adaugă unii oameni cultivați, iubitori de folclor, ca Eminescu sau Vasile Alecsandri, care au cules și prelucrat poezie populară. În dicționare cuvintele sunt înregistrate ca interjecții și definite vag, imprecis, prin aproximații mult prea laxe pentru a ține locul unor instrucțiuni de folosire. Despre mări (cu varianta măre) am mai vorbit, comentând alte poeme eminesciene. Alei (uneori în varianta alelei) este un cuvânt care creează o atmosferă de mobilizare afectivă, înainte de a chema sau evoca pe cineva. În balada populară Toma Alimoș (versiunea Vasile Alecsandri), haiducul își cheamă cu această formulă calul considerat prieten: „Alei! murgul meu voinic,/ Așterne-te drumului/ Ca și iarba câmpului/ La suflarea vântului!”
În miniatura lirică Alei mică, alei dragă, interjecția din baladele haiducești dă și o sugestie de răbufnire a dorului după o perioadă în care îndrăgostiții nu și-au vorbit:
„Alei mică, alei dragă,/ Cine vrea să ne-nţeleagă/ Vază frunza cea pribeagă,/ Ce-i ca viaţa noastră-ntreagă.// Alei dragă Veronică,/ Despărţirea toate strică,/ De ne-alegem cu nimică ‒/ Viaţa trece, frunza pică.”
Ideea este reluată, melodios, prin recombinarea unor versuri, devenind treptat o tânguire:
„Alei dragă, alei mică/ Viaţa trece, frunza pică/ Şi din ura ce ne strică/ Nu ne-alegem cu nimică.” etc.
Text apărut în România literară nr. 47/ 2018
