Albumul

S-a spus că sonetul, cu geometria lui elegantă, este o formă fixă concepută pentru poezia de dragoste. Ar mai trebui adăugat că, în mod surprinzător, și poezia satirică este avantajată de prozodia lui obligatorie. Grația decisă a celor paisprezece versuri încheie parcă orice discuție, face imposibilă o replică venită din partea persoanelor luate în derâdere.

Eminescu, oricum, folosește, cu artă, forma fixă a sonetului nu numai în poezia de dragoste sau reflexivă, ci și în aceea ironică. Sonetele sale satirice sunt adevărate demonstrații de virtuozitate. Poetul se comportă ca un spadasin exersat, care fandează, face un pas înapoi, revine și îi dă adversarului lovitura de grație, mânuind floreta cu dreapta și ținându-și stânga în șold, cu eleganță.

Sonetul Albumul (1877), inspirat de albumul pe care Veronica Micle îl punea la dispoziția vizitatorilor ei pentru a-i lăsa câte o însemnare ca amintire, este o persiflare a celor care au intrat de-a lungul timpului în joc. În numai două strofe de câte patru versuri și două strofe de câte trei se schițează un portret generic (șarjat) al celor prezenți cu însemnări în volum, este persiflată nedureros și deținătoarea albumului,și mai este și descifrată psihologia ei:

„Albumul? Bal-mascat cu lume multă,/ În care toţi pe sus îşi poartă nasul,/ Disimulându-şi mutra, gândul, glasul…/ Cu toţi vorbesc şi nimeni nu ascultă.// Și eu intrai. Mă vezi rărindu-mi pasul./ Un vers încerc cu pana mea incultă./ Pe masa ta aşez o foaie smultă,/ Ce de când e nici n-a visat Parnasul.// Spre-a-ţi aminti trecutele petreceri/ Condeiu-n mână tu mi-l pui cu silă./ De la oricine-un snop de paie seceri,/ Apoi te uiţi râzând la câte-o filă:/ Viclean te bucuri de-ale noastre-ntreceri,/ Privind în vrav prostia imobilă.”

Formula bal-mascat denunță brutal, de la început, strădania semnatarilor de însemnări de a părea altceva decât sunt în realitate, de a poza în filosofi, poeți sau moraliști. Este o caracterizare expresivă, violent-sarcastică, în numai două cuvinte, a imposturii solemne și emfatice din paginile albumului. Poetul observă și faptul că fiecare îți exhibă identitatea confecționată pentru acest prilej, fără să-i ia considerare pe cei din jur. În locul unui posibil dialog, cititorului i se oferă o colecție de monologuri.

Inițiatoarea acestui ritual de salon le smulge tuturor, chiar și poetului, câte o însemnare. Modul cum colectează ceea ce s-ar putea numi o taxă de musafir este descris cu o ironie binevoitoare: „Condeiu-n mână tu mi-l pui cu silă./ De la oricine-un snop de paie seceri”.

Surpriza vine în final. Ne-am fi așteptat ca în ultimele versuri și femeia să fie ridiculizată pentru prostul-gust (frivolitatea, snobismul) înființării unui asemenea registru al vanității. Dar nu, poetul găsește o explicație psihologică subtilă, care o salvează de la căderea în ridicol. Și anume pretinde că ea rămâne detașată, că răsfoiește cu un amuzament secret albumul după plecarea musafirilor, „privind în vrav prostia imobilă”. Ce vers!

(text apărut în România literară nr. 46/ 2018)