Zona lirică

Un Sorescu diferit descoperim în ultimul volum al poetului care a impus, într-o epocă literară dominată de lirismul abstract și metafizic stănescian, un program al ironiei, al parabolei minim codificate și al deschiderii maxime către cititor. Cu excepția volumelor din La Lilieci, mult mai puțin prizate de public și receptate entuziast de critică pentru elementul novator de limbaj, atitudine și discurs mixând liricul, epicul și dramaticul, Sorescu ilustra o poezie care nu doar se livrează ca poezie, ci se și explică și „traduce” ca atare.

Nimic de acest fel în Puntea, carte scrisă (dictată) pe patul de suferință și subintitulată Ultimele. Sunt chiar ultimele texte ale poetului, perfect conștient că acesta este sfârșitul și observând „cu interes” propria agonie. Chiar elementul biografic devine neimportant. Două-trei poezii proiectează episoade din „desfășurătorul” vieții celui care scrie, acum, la cartea morții. Una dintre ele, Vești, rămâne sfâșietoare pentru cei care știu că un poet ca Sorescu a murit într-un context poluat de ideologic, în anii marii noastre vrajbe politico-intelectuale: „Ziarele informează cititorii/ Cu oarecare ironie/ Despre starea mea penibilă./ Ba c-aș fi sub morfină,/ Ba că mi-aș petrece/ Ultimele zile la țară./ N-am timp să fac precizări,/ Să dau dezmințiri/ Și n-am nici putere./ «Știrile despre moartea mea/ Sunt exagerate»,/ Spunea Mark Twain/ Ieșit și el dintr-o boală./ Oricum, de ce ar trebui/ Să-ți fie rușine/ Când suferi/ Nici fiarele/ Nu se atacă între ele/ La adăpătoare.”.

Dar mediaticul, politicul, anecdoticul, chiar biograficul devin irelevante pentru noua experiență poetică, ieșită din apropierea omului de moarte, pentru a o asista. Omul care va muri nu mai este, în acest caz, un personaj încorporând (simbolic) și ilustrând o moarte abstractizată prin condiția ei de generalitate. În Puntea nu suferă și nu va muri Omul, ci acest personaj în carne și oase, poetul scriind despre suferința lui.

Bolnavul se agață de realitate, de viață, de făpturile și obiectele ei; poetul, urmărindu-l îndeaproape, purifică, decantează și esențializează. Poezia se scutură de anecdoticul suculent din La Lilieci și elimină tot ceea ce ar putea însemna un „balast”. Centrul de greutate s-a deplasat. Savoarea limbajului, epicul colocvial al unei comunități rurale, insert-urile ironice, în el, ale autorului hiperinteligent au dispărut cu totul. Rămâne în pagină un lirism fundamental; în cinci versuri foarte scurte, precum în Plecare, o poezie poate spune totul: „Mă întorc cu fața/ Spre perete/ Și le spun prietenilor/ Îndurerați:/ Mă întorc repede.”.

Cartea morții (titlul unei poezii) este, pe de o parte, esențializată la maximum, decantată într-un lirism aproape pur; iar pe de alta, particularizată intens și dramatic, devenind una cu pielea și bubele bolnavului cu sfârșitul aproape. Dacă „lumea” se reduce acum la elementele ei fundamentale și la puntea care o desparte, încă, de un dincolo întrezărit, poezia nu mai poate fi desfășurată și pletorică, acordată cu discursul fiecărui personaj, dialogică și monologică într-un chip susținut. Ea va fi de un lirism aproape pur, centrat pe experiența eului care traversează boala, bolile, observându-se și observându-le efectele.

Poetul e mai mereu un observator lucid și ironic al propriilor suferințe și un interpret al lor, uneori. În timp ce durerea crește până la stadii insuportabile, iar „ruina obrazului” și a întregului corp este tot mai vizibilă, poezia din Puntea păstrează distanța, creînd și utilizând o perspectivă, folosind un unghi fie religios, fie filozofic, fie, pur și simplu, omenesc. Spațiul în care sunt desfășurate, la o intensitate rar întâlnită în lirica noastră, experiențele poetului care va muri se decupează, tot mai frecvent, din lumea vizitatorilor mai îndepărtați sau mai apropiați, a familiei și a tovarășei de viață.

Viața se retrage, din cadru, cu ei; ca și cu animalul credincios, cu copacii care trimit „răvașe” de încurajare și semnale de susținere; cu obiectele domestice, atât de familiare, personale, lăsate în aria vechii existențe, în același contur, tot mai îndepărtat, al lumii. Printr-o uimitoare convergență, poezia se dispensează de „straturile” ce o fac aderentă la viață (a suferindului și a celorlalți) și, implicit, de variatele registre puse în valoare, anterior, prin mobilitatea soresciană. Deși impulsul autorului este de a rămâne, așa zicând, un Sorescu tipic, de a apela la ironie, la codificare parabolică, la structură dramatică și la inserturi comic-reflexive ori subtil-parodice, instinctul de mare poet corectează unghiul și își creează zona lirică în care se poate manifesta.

Patru dintre cele mai puternice poezii ale volumului sunt duse exact în această zonă și făcute să intre în rezonanță cu ea. Ele sunt distribuite aproape simetric, în deschiderea cărții morții și la finalul ei. Scară la cer e o capodoperă: „Un fir de păianjen/ Atârnă de tavan,/ Exact deasupra patului meu.// În fiecare zi observ/ Cum se lasă tot mai jos./ Mi se trimite și/ Scara la cer / zic,/ Mi se aruncă de sus!// Deși am slăbit îngrozitor de mult,/ Sunt doar fantoma celui ce am fost,/ Mă gândesc că trupul meu/ Este totuși prea greu/ Pentru scara asta delicată.// – Suflete, ia-o tu înainte,/ Pâș! Pâș!”.

Sorescu a găsit, pe patul de moarte, puterea de a se ridica deasupra propriei experiențe de sfârșit, de a o circumscrie și a o integra.

Adevărul, mai 2016

Din volumul „Aproape liber”, Curtea Veche Publishing, 2016

Pentru comenzi online, intrați aici:
Dacă doriți să primiți cartea împreună cu autograful & dedicația autorului, nu uitați să specificați acest detaliu în momentul când comandați online/telefonic.