Verii de la țară

Există și se manifestă periodic, în forme organizate teoretic ori în reflexe de comportament, gesticulație și reacție verbală, o obsesie legată de locul și rolul României în lume; de condiția românească; de felul în care sîntem priviți (noi, ca popor, noi, ca o cultură, noi, ca o istorie) de către ceilalți.

Prin ceilalți se subînțelege, în aceste raportări-standard, Occidentul hiperevoluat, redus, în imaginarul locutorului, la trei-patru țări ale căror nume îl umplu de respect: Franța, Germania, mai rar Anglia, mai nou Italia și Spania. Celelalte țări și celelalte culturi nu încap în acești mitici ceilalți. De la țările nordice și pînă la Grecia, de la Portugalia și pînă la Rusia, pentru a nu mai vorbi de China și alte țărișoare prea mici pentru a ne stîrni interesul, se întinde o uriașă pată albă în conversațiile „noastre”.

Referentul condiției românești și termenul de comparație, în discuțiile nesfîrșite despre specificul național, elementul întîi-stătător care ne complexează îl reprezintă modelul cultural francez unificat – tot imaginar – cu modelul mentalitar german. Cea mai înaltă reprezentare simbolică a spiritului românesc și a culturii naționale în lume nu s-a realizat, de pildă, prin cariera lui Mircea Eliade în Statele Unite și prin cea, din ultimele două decenii, a lui Norman Manea tot acolo. Pentru ca această reprezentare să ne dea o summa a succesului românesc în lume și a triumfului Românului în raport cu ceilalți, e obligatoriu ca reușita individuală să fie omologată la Paris.

Se observă cum componenta identitară vine și revine în asemenea proiecții, alterînd spiritul critic și influențînd negativ însăși capacitatea de analiză. Latinitatea noastră este agățată de cea a culturii considerate majore, statutul nostru fiind acela de „veri” ai francezilor, mai săraci și mai năpăstuiți, veniți de undeva de la țară pentru a se impregna de aerul Centrului.

Chiar și unii dintre cei mai „umblați” autori ai noștri au simptome de veri, mai noduroși și mai tălîmbi, de la țară. Victoria supremă a verilor de la țară este ca unul dintre ei să devină, precum Cioran, cel mai mare stilist al limbii franceze, arătînd astfel verilor de la oraș că limba le-a fost învățată pînă la a le da, lor, lecții. În această proiecție identitară, identitatea dispare pe măsură ce se vorbește mai mult despre ea. Dacă performanța maximă este de a deveni, din scriitor român, scriitor francez (ceea ce ne umple de mîndrie patriotică), nu-i dificil de remarcat că limba română e un fel de stadiu ce trebuie lăsat cît mai grabnic în urmă. Pe cît sîntem mai mîndri de victoria simbolică a celui care s-a ajuns la Paris, pe atît marca românească, în această traiectorie, se șterge. Victoria românească, triumful nostru în lume, să echivaleze cu ștergerea românescului și cu scoaterea din ecuație a pluralului comunitar și național? Altfel spus, noi nu ne putem afirma decît prin cîte un eu care, pentru a fi ca ei, renunță la a fi ca noi și scrie în limba lor?

Aceasta este extrema centralizării noastre prin auto-dislocare. Pentru a ne marca specificul românesc în lume trebuie să ne rupem de el, renunțînd, ca scriitori, tocmai la instrumentul de expresie care este limba română și la matricea culturală dată. Ajungem în Centru devenind ca francezii, ca germanii. Altfel, nu. Este nevoie de un mimetism perfect și de imitarea modelului pînă la topirea noastră în el. Cultura română e marginală, inferioară, în timp ce cultura luată ca model aspirațional este centrală și superioară. Niciodată acest raport nu poate fi răsturnat. Oricît de slab ar fi un scriitor francez și oricît de bun ar fi unul român, raportul înscris în genele Umanității și în cursul Istoriei este acela de superioritate al verilor de la Oraș asupra verilor de la Țară. (Absolut similară este proiecția noastră simbolică față de frații noștri basarabeni. Analog, oricît de slab ar fi un scriitor al nostru și oricît de bun unul dintre frații basarabeni, superioritatea noastră asupra lor este indubitabilă.)

Dacă această extremă mi se pare mai degrabă întristătoare, întrucît complexul de inferioritate nu s-a șters nici în epoca democratică de după 1990, cînd oricine poate citi orice, poate călători oriunde și poate compara, extrema cealaltă, a conspiraționismului de tip Pavel Coruț, e una exploziv-comică. Cosmicul și comicul se condiționează reciproc și ajung să se întrepătrundă.

Românii nu mai au nevoie de vectorul latinității, fiindcă dacii au fost superiori romanilor și, în genere, tuturor semințiilor. Dacă e să vorbim cinstit, nu cum ni s-a predat la școală, sîntem – prin daci – cei mai vechi, astfel că, în mod absolut logic, am avut întîietate în toate. O conspirație universală șterge toate urmele acestui set de întîietăți. Unde s-a găsit un artefact dacic care arăta clar întîietatea, prioritatea și exclusivitatea, a doua zi artefactul a dispărut. Că în munții noștri se află centrul energetic al Lumii, este stabilit. Totuși, invidiile reunite ale celorlalte popoare ne fixează, ca într-un blestem, într-o aparentă marginalitate. Noi sîntem de fapt în Centru, dar lumea insistă că sîntem la margine. Ne aflăm chiar în mijlocul scenei și vorbim pe îndelete, ca orice protagonist, dar o plasatoare vrăjmașă ne conduce ușurel către strapontină.

De aceea, lîngă românul mai francez decît francezii, trebuie să adăugăm românul mai vechi decît toate neamurile. Primul vine la Salon vorbind cu un accent desăvîrșit franceza și uitînd cuvintele românești pline de glod. Al doilea se prezintă în ițari și cu un medalion complex, în care Lupul lui Burebista, Crucea lui Iisus și simbolul Flower-Power fac un postmodernism. (Firește, și postmodernismul a fost făcut mai întîi de noi, dacă e să fim corecți…) Dacă inferioritatea culturală a celui dintîi personaj este cu scăpare individuală, cu salvare prin auto-dislocare, superioritatea celuilalt ne invită pe toți să ne înfruptăm din ea. Am rezistat atîtor agresiuni în cursul istoriei noastre milenare, încît consternarea trecătorilor nu ne atinge.

Între complexele de inferioritate ale unui autor român care renunță la limba lui fiindcă i se pare prea „strîmtă” și alege engleza și, respectiv, complexele de superioritate ale unui autor geto-dac în anul de grație 2014 – opțiunea mea nu este pentru nici una dintre cele două poziții, cu ideația și fantasmaticul din ele.

Optez, personal, pentru o raportare lucidă la ceilalți, cu includerea țărilor vecine și a culturilor apropiate în acest referent. Pînă la a ne compara cu Germania, să ne comparăm, de pildă, cu Ungaria în ceea ce privește consumul de carte pe cap de locuitor. Pledez pentru originalitate, indiferent de locul, spațiul, limba, arealul cultural, corpusul doctrinar în care este înscrisă această originalitate. Mă gîndesc că un roman românesc bun, cu o substanță proprie, nu suptă din ultima modă, și cu o tematică neduplicată după a altora, va interesa mai mult decît o copie românească, la a treia sau la a patra mînă, după un original francez.

Și merită să luăm în calcul interesul real manifestat de ceilalți pentru noi; să vedem cum a fost privită cultura română în anii în care Institutul Cultural Român avîndu-l ca președinte pe Horia-Roman Patapievici a susținut niște politici culturale cu efecte vizibile; să numărăm cîte traduceri din scriitorii români s-au făcut în ultima vreme; să înregistrăm premiile internaționale cu care au fost distinși unii dintre ei; să parcurgem presa culturală din Nord și din Sud, din Vest și din Est pentru a conștientiza schimbarea.

Îmi place să cred că această schimbare prin Institutul Cultural Român este ireversibilă, fiindcă a fost una structurală; și că ceea ce i-a urmat imediat a fost un interludiu, nu un preludiu. Dar indiferent de ce vor decide guvernanții noștri, plătind ulterior pentru deciziile lor, scriitorul român trebuie să știe că este destul să fie un scriitor foarte bun. Complexele de inferioritate, ca și cele de superioritate, le putem oferi, for free, persoanelor interesate.

Observator Cultural, februarie 2014

Din volumul „Aproape liber”, Curtea Veche Publishing, 2016

Pentru comenzi online, intrați aici:
Dacă doriți să primiți cartea împreună cu autograful & dedicația autorului, nu uitați să specificați acest detaliu în momentul când comandați online/telefonic.

(sursa foto: archeologiask.sk)