Daniel Cristea-Enache 
S-a vorbit şi s-a scris foarte mult, în ultimele două decenii, despre „rezistenţa prin cultură” (ghilimelele au fost adesea folosite ironic) a scriitorilor şi criticilor noştri în regimul socialismului de stat. Subiectul a fost legat, cum era şi firesc, de cel, la fel de mult dezbătut, al cenzurii. Rezistenţa presupune în chip logic o constrîngere şi o presiune exterioară, acestea fiind resimţite în întreg intervalul 1948-1989, inclusiv în momentele de relativă liberalizare (de la finele epocii Gheorghiu-Dej şi începutul epocii Ceauşescu). Sînt mai puţin relevante, pentru analiza de faţă, excesele publicistice ale unor comentatori din anii ’90 care, poziţionîndu-se polemic în raport cu autorii din canonul literar, au contestat nu doar „rezistenţa prin cultură”, ci însăşi literatura publicată înainte de 1990. În anii 2000, faza acestor intervenţii „la cald”, fără distanţă critică şi perspectivă istorică, a fost oricum depăşită, ajungîndu-se la re-omologarea scriitorilor importanţi din epoca anterioară. Există însă acum riscul unei alte minimalizări: nu a vîrfurilor literaturii postbelice, ci a contextului de constrîngere totalitară în care ele s-au reliefat. Dacă recunoaşterea unei poete ca Ileana Mălăncioiu e – cu un termen desuet – unanimă, cunoaşterea condiţiilor în care ea şi-a publicat un volum precum Urcarea muntelui nu va mai părea de la sine înţeleasă.
Textele vorbesc inclusiv atunci cînd ele sînt ciuntite şi deformate de cenzură. Versurile expuse acestor operaţiuni de rearticulare în acord cu comandamentele ideologice pun în evidenţă, nu mai puţin, chiar actul cenzurii. Oficial desfiinţată în 1977, cenzura a fost abundent şi consecvent practicată pînă în decembrie 1989, cu filtre multiplicate prin dispariţia unui Centru unic şi vizibil. Responsabilitatea devenea, într-un fel, a tuturor: de la redactorul de carte la directorul editurii unde aceasta urma să fie tipărită; şi de la redactorul şef al unei publicaţii la autorul însuşi, împins în noile condiţii sistemice spre un regim parabolic al literaturii şi spre autocenzură. Într-un interviu acordat în 2011, Ileana Mălăncioiu abordează, în modul său răspicat, acest subiect deloc confortabil al autocenzurii: „În ce mă priveşte, am făcut ce aveam eu de făcut. Nu m-am autocenzurat, fiindcă oricum mă cenzurau alţii. Mai ales după aşa-zisa desfiinţare a cenzurii, cînd un text neconvenabil care trecuse prin mai multe filtre putea sfîrşi prin a fi oprit de Securitate. Am trăit această experienţă atît ca scriitor (în 1985, la volumul Urcarea muntelui, retras din librării, cu interdicţia de a fi comentat), cît şi ca redactor la «Viaţa Românească»” (Interviu realizat de Eugen Dedov, „Clipa”, Chişinău, nr. 5/2011).
În legătură cu avatarurile post-publicare ale volumului Urcarea muntelui (ce a primit Bun de Tipar, la Editura Albatros, pe 3 iunie 1985) avem şi mărturia directă a lui Nicolae Manolescu, cronicarul „României literare” căruia, în primă instanţă, i-a fost scoasă din pagină cronica la cartea Ilenei Mălăncioiu: „Nu e de mirare că Urcarea muntelui a fost drastic cenzurat, iar apoi critica a fost împiedicată să-l comenteze. Recenzia mea din România literară, iniţial scoasă din pagini, a putut apărea doar după ce Monica Lovinescu a analizat cartea la Europa Liberă. E un paradox al vremii: probabil, spre a nu se spune că numele poetei este interzis în ţară, cenzura a permis publicarea unei recenzii, una singură, e drept, dar care putea deveni un argument.” (Nicolae Manolescu, prefaţă la antologia Linia vieţii, 1999, reluată în Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu, I, 2001, p. 213). În acelaşi an 1985, Mircea Sântimbreanu, directorul Editurii Albatros din 1974, va fi demis. Motivul: „lipsă de fermitate faţă de conţinutul politic al cărţilor editate” (Oana Soare în Dicţionarul General al Literaturii Române. S/T, 2007, p. 100). Unda seismică a unor cărţi neconvenabile, „cu probleme”, atinge aşadar şi spaţiul receptării critice, şi pe acela, aparent oficializat şi rigidizat, al structurilor de conducere editorială. Efectele apariţiei unei asemenea cărţi vor da o bună caracterizare cîmpului cultural autohton în ultimii ani de naţionalism ceauşist.
În sumarul volumului Urcarea muntelui, aşa cum el a apărut în 1985, sînt 77 de poezii. Cenzura a eliminat zece: Îngropaţi în picioare, Astăzi a nins, Coşmar, Marea speranţă, Ninsoare aşezată, Scrisoare, Pastel (E iarnă, e frig, nu mai vine odată vara), Joc, O, mai rămîi şi Pastel (Încep zăpezile să se topească). Poeta le va „recupera” după 1990, în Addenda I a ediţiei de la Editura Litera (1992). Poemul din deschidere, Îngropaţi în picioare, este transparent anticeauşist. „El” se referă la Conducătorul omnipotent şi paranoic, obsedat, în anii ’80, de sistematizarea satelor, cimitirelor şi vieţilor tuturor cetăţenilor români: „Îngropaţi în picioare/ Ca să ocupăm cît mai puţin loc/ Şi el în faţa noastră, îngropat ca şi noi,/ Neştiind că mîna cu care ne-ameninţă/ E putredă pînă la os.// Şi măcar de-ar fi osul domnesc,/ De-ar rămîne sigur şi după aceea/ Pe locul pe care l-am aşezat/ La vremea cumplitei restrişti.// Dar cine ştie dacă mai tîrziu/ Nu va trece peste el ca peste nimic/ Tot acest şir nesfîrşit/ De oameni îngropaţi în picioare/ Ca să ocupe cît mai puţin loc.”.
Şi mai interesante sînt cazurile în care o poezie din Urcarea muntelui a fost cenzurată, dar nu şi eliminată din sumar. Putem vizualiza ţinta cenzurii, punctele în care ea intervine şi mecanismul de gîndire al cenzorului preocupat de neutralizarea, amortizarea ori înceţoşarea mesajului. În Seninătate, se poate vorbi despre neutralizarea completă a unei referinţe. Textul, în volumul de la Albatros (1985): „Încă un om îşi duce crucea-n spate/ Senin de parcă-ar duce un sac la moară/ Şi toţi îl urmărim cum intră-n cimitir/ Şi nimeni nu se-nfioară// Că şi-a scris singur numele pe piatră/ Şi că-şi va însemna cu ea pămîntul verde/ Abia plătit de parcă i-ar fi teamă/ Că altfel în curînd l-ar putea pierde// Deşi acesta pare-atît de sigur./ Încă un om senin de tot apucă/ Spre locul lui ducînd în spate crucea/ Pe care toată viaţa a învăţat s-o ducă.”. Primul vers al strofei a treia, înainte de intervenţia cenzurii, era: „Aşa cum l-a pierdut pe celălalt.” (ediţia Litera, 1992, p. 48) şi referinţa la colectivizarea comunistă era foarte uşor de decodat. După travaliul cenzurii, un vers ca „Deşi acesta pare-atît de sigur” nu mai trimite către nimic exterior, din sfera Istoriei macro; şi întregul paralelism construit de poetă între locul de veci cumpărat şi pămîntul care i s-a luat pe vremuri ţăranului se şterge. Figura Ţăranului se volatilizează, după intervenţia cenzurii, pentru a face loc unei personaj tot generic, dar fără o identitate categorială clară. Cenzura, aici, vrea ambiguitate şi generalitate.
La alte poezii, dimpotrivă, ea intervine şi modifică textul în sensul particularizării şi „personalizării”. O poezie extrem de puternică precum In memoriam, dedicată atît de curajosului Virgil Mazilescu, apare în volumul din 1985 în felul următor: „Plouă, acum Virgil începe să bea apă/ Şi face teorii că apa nu e rea/ Ştia el foarte bine ce băutură este/ Şi cîtă vreme va avea s-o bea.// Şi totuşi se grăbea să-şi ia tainul său/ Poate-i era mai sete decît ne este nouă/ Poate văzînd cum totul se duce s-a temut/ Că va veni o vreme cînd nici n-o să mai plouă.// Poate că s-a prins chiar ceasul pe care-l aştepta/ Poate că în sfîrşit se răcoreşte/ Şi urlă tot ce-i trece prin cap, ca la beţie/ Sau poate-acolo tace ca un peşte// Fără a fi silit şi este mîndru/ Cum nu a mai fost nimeni niciodată/ Că lui numai aşa i s-a turnat pe gît/ Apa de ploaie care i-a fost dată.”. Versul final, necenzurat, era: „Apa de ploaie care ne-a fost dată.” (ediţia Litera, p. 66). Făcînd din „ne-a fost dată”, „i-a fost dată”, cenzorul scoate din ecuaţie persoana I plural, pe care o viza poeta referindu-se la întreaga comunitate, la colectivitate; şi „simplifică” textul legînd versul, în mod redundant, de personajul evocat. Se pierde, astfel, jocul grav dintre el şi noi pe care îl monta Ileana Mălăncioiu şi care, într-un vers anterior, scăpase vigilenţei cenzurii („Poate-i era mai sete decît ne este nouă”). Cenzura, aici, nu mai vrea ambiguitate şi generalitate.
Nici la poezia următoare, intitulată Antigona: „Colină îngheţată, trup alb al unui mort/ Rămas deasupra lumii căzute-n lupta grea/ Vin cîini flămînzi şi muşcă zăpada trădătoare/ Şi vine altă iarnă să muşte şi din ea.// S-apară o fecioară, să calce ea porunca/ Să smulgă dealu-acesta fantastic de la cîini/ Şi să-l ascundă ca pe-un frate drag/ În timp ce toţi ai săi se vor spăla pe mîini// Şi-o vor lăsa să intre de vie în pămîntul/ Învestmîntat în albul acesta ireal/ Că-n vreme ce-mpăratul pierduse bătălia/ Cea mare ea plîngea şi-nmormînta un deal.”. Versurile opt şi nouă, în varianta necenzurată, erau: „În timp ce voi vă veţi spăla pe mîini/ Şi-o veţi lăsa să intre de vie în pămîntul” (ediţia Litera, p. 76). De la acel „voi” pus în scenă de reflecţie tragică de către poetă la „toţi ai săi” diferenţa este nu numai pronominală, ci şi temporală. Ileana Mălăncioiu aduce în prezent istoria mitologică a Antigonei; cenzura, în schimb, ia distanţă de actualitatea poemului, „sancţionînd-o” prin istoricizare şi mitologizare. Unde poeta vrea reverberaţie în prezent, cenzura are scrupule mitologice.
Ultimul exemplu este aproape comic, fiindcă poezia Veţi spune că totul s-a terminat era atît de clară, în contextul ceauşismului paranoic şi crepuscular, încît intervenţia de final a cenzurii ajunge să servească ţintei poetei: „Veţi spune că totul s-a terminat, foarte bine/ Asta înseamnă că poate să-nceapă totul din nou/ Dar eu aş vrea să se-ntîmple ceva anume/ Bunăoară să iasă un mort din cavou// Cu zîmbetul pe buze să se mai sperie lumea puţin/ Şi de un lucru bun în care nu mai credea/ Dar cine-ar mai trece vreodată prin cimitire/ Dacă un mort oarecare ar învia?// Aşa ne mai putem ascunde măcar acolo/ Cîtă vreme ne vom mai putea ascunde/ Dar cîţi vom mai avea loc în cimitirele acestui oraş/ În care venim de oriunde// Şi n-avem nici măcar un mort al nostru/ Care să poată să ne ia/ La el cînd totul se va fi sfîrşit?/ Iar dacă nimeni nu va învia// Va veni o vreme cînd morţii nu vor mai încăpea/ În perimetrul strîmt al lor şi vor ieşi/ Şi vor trece pe stradă în mare viteză/ Apăraţi de cordoanele celor vii.”. Penultimul vers, în varianta necenzurată, era: „Şi vor trece în viteză pe Calea Victoriei” (ediţia Litera, p. 6). Schimbînd „pe Calea Victoriei” cu „pe stradă”, cenzorul nu mai repurtează nici un fel de victorie simbolică şi simbolistică. Atmosfera halucinant-bacoviană îmi pare mai bine constituită, poetic, în forma cenzurată decît în cea originară ce devenea „bucureşteană”, într-un chip prea direct, în penultimul vers.
De-a dreptul rizibilă va fi însă intervenţia cenzurii la titlul poeziei ce deschide volumul Urcarea muntelui. Ileana Mălăncioiu scrisese un Coşmar. Cenzura a preferat un Vis. Patru ani mai tîrziu, în 1989, lui Mircea Cărtărescu i se va schimba Nostalgia cu Visul.
Deducem de aici că, în sistemul de reprezentări oficiale, visul e mai frecventabil decît coşmarul (ceea ce e de înţeles pentru orişice copil); dar e intolerabil să fii nostalgic.
*
Urcarea muntelui stă, ca şi volumul anterior al Ilenei Mălăncioiu, Linia vieţii, între două cerinţe maximaliste.
Prima vizează estetizarea literaturii contemporane şi expurgarea ei de orice referinţă la realitatea socio-politică înconjurătoare. Dacă, în anii ’50, scriitorii noştri erau obligaţi să proslăvească realizările noului regim (condiţia pentru a fi publicaţi), în ultimul deceniu al socialismului de stat ei se văd îngrădiţi într-un fel de cerc de cretă al literarului „pur”, cu secţionarea raportului – direct ori problematizant – cu societatea românească. Radicalizarea, în anii ’80, a unor poeţi atît de diferiţi precum Ileana Mălăncioiu, Dorin Tudoran şi Mircea Dinescu va însemna, prin urmare, şi o dez-abstractizare a limbajului artistic, la fel de neconvenabilă oficialităţii pe cît fuseseră, în anii de glorie ai realismului socialist, abstracţiunile poetice. Comanda dejistă, în tinereţea „şaizeciştilor”, era o poezie „ca din viaţă”, pe care să o poată înţelege toţi oamenii muncii de la oraşe şi sate. Presiunea, în ultimul deceniu al ceauşismului, va fi pusă invers. Se vrea, acum, o artă care să nu aibă nici o legătură cu viaţa reală – şi pe care să n-o mai înţeleagă nimeni.
A doua cerinţă maximalistă este de ordin etic, nu estetic; şi ea va fi proiectată în spaţiul public autohton după căderea comunismului. Scriitorilor noştri li se reproşează fie „evazionismul”, fie „colaboraţionismul”, taxîndu-li-se, unora, îndepărtarea de planul realităţii iar altora, plierea pe comandamentele ideologice. Literaturii i se cer (retrospectiv) un mesaj antitotalitar şi o directeţe a articulării lui.
Din această perspectivă, modul în care Urcarea muntelui satisface ambele exigenţe, evitînd extrema de exclusivitate a fiecăreia, face din volum un reper, deşi nu un indicator al decadei. Anii ’80, dominaţi de experimentalism poetic şi prozastic, nu se lasă caracterizaţi de cărţi ca Democraţia naturii (1981) de Mircea Dinescu, Linia vieţii (1982) şi Urcarea muntelui (1985) de Ileana Mălăncioiu ori Aripa secretă (1986) de Mariana Marin. Un critic însemnat de poezie precum Gheorghe Grigurcu, totodată un consecvent urmăritor al tuturor compromisurilor, mari şi mici, făcute de scriitorii noştri importanţi în intervalul 1948-1989, va fi obligat să admită, într-un comentariu scris în 2000, „la rece”, prezenţa poetei Ileana Mălăncioiu pe o shortlist estetico-etică. Relevant este şi cum criticul disociază planurile pe care poeta le face să se întîlnească sintetic: „Cufundată în voluptatea sa cruntă ca un supliciu, izvorînd din implacabile vremi imemoriale, era foarte posibil ca Ileana Mălăncioiu să nu manifeste un interes deosebit faţă de realitatea civică. În pofida acestei împrejurări, poeta s-a dovedit un opozant al dictaturii pe care a vituperat-o în volumul d-sale Urcarea muntelui (1985, 1992), punct de reper al relativ puţinelor scrieri cu orientare antitotalitară apărute în ţara noastră pînă în 1989. Explicaţia etică rezidă, evident, în conştiinţa autoarei. Cea estetică ar putea fi aproximată prin apropierea viziunii sale sumbre (…) de degradarea obiectivă a existenţei poporului român. Lirismul s-a coroborat prin realitatea brută cu care a coincis prin chiar evoluţia istorică. Tiparul lăuntric s-a suprapus celui exterior, al suferinţei obşteşti, determinate de apăsarea unei cîrmuiri detracate.” (Poezia Ilenei Mălăncioiu, în „România literară”, nr. 13/ 2000).
Evoluţia poetului se întîlneşte într-adevăr cu involuţia societăţii, tot mai constrînsă, mai apăsată şi mai ameninţată în regimul totalitar. Aceasta nu înseamnă, însă, că literatura este doar un document şi că poezia s-ar reduce la mesajul anticeauşist, transparent ori camuflat. O atare reducţie a poeticului ar constitui, paradoxal, o victorie a cenzurii, o întîlnire coplanară între lista oficială de teme şi repertoriul tematic al scriitorului curajos. Ileana Mălăncioiu rezistă cenzurii inclusiv atunci cînd aceasta îi schimbă versurile originare; şi va repurta o victorie simbolică asupra mînuitorilor de foarfeci prin plurisemantismul unor versuri ce nu „vorbesc” (şi nu vorbesc „doar”) despre paranoia marelui Conducător. Să vedem, pe text, variabilitatea de accent simbolic în trei poezii aparent similare şi unitare din Urcarea muntelui.
În Dormeam lîngă-acel munte, persoana întîi plural preia şi exprimă o funcţie de generalitate comunitară. Lucrurile sînt limpezi, pentru toţi în acelaşi fel: „Dormeam lîngă-acel munte ce nu mai e urcat/ Şi toţi visam deodată acelaşi vis urît/ În care cineva ne-a coborît/ Tocmai acolo unde eram cu-adevărat.// Ne bucuram că încă mai sîntem atîrnaţi/ De stîncile albastre şi preamăream supuşi/ Frînghiile în care eram puşi/ Să aşteptăm pînă vom fi salvaţi.// Numai cînd ne rodeau pînă la os/ Ne căţăram pe ele încet încă o dată/ Dar ori se adîncea prăpastia căscată/ Ori cineva de sus ne tot lăsa în jos.// Dormeam lîngă-acel munte ca lîngă-un paradis/ Pierdut, în care lumea aceasta vinovată/ Nu mai putea s-ajungă pe jos ca altădată/ Şi încerca să urce pe sforile din vis.”. Se observă cum poeta accentuează şi dublează acest sentiment al apartenenţei comunitare, printr-un simultaneism, e drept, în regim negativ („toţi visam deodată acelaşi vis urît”) şi care va reîncărca, spre final, simbolistica biblică, saturînd „lumea aceasta vinovată”. Dacă muntele este, cum observă Ion Pop (unul dintre cei mai avizaţi analişti ai liricii Ilenei Mălăncioiu), un simbol „al contingenţei cu absolutul” şi un „spaţiu al posibilei regenerări a lumii”, „în opoziţie cu lumea de jos, a convenţiei conformiste” (Dicţionar analitic de opere literare româneşti. Q-Z, 2003, p. 326), e la fel de sesizant că poeta modifică diagrama ce ne părea atît de clară. Un sus transcendent şi pur se contaminează de un sus politic şi dictatorial, după cum „sforile din vis” (înălţarea, într-un mod spiritual) se amestecă, insidios, cu „frînghiile în care eram puşi” şi pe care le „preamăream supuşi”. Simbolurile ascensionale sînt reconfigurate de cele ale constrîngerii, într-un „dublet” imagistic ce nu mai poate fi spart. Cenzura se vede depăşită, în faţa unui asemenea text, de proiectul poetic pe care acesta îl subîntinde.
În Căldurile verii s-au dus, persoana întîi plural, a comunităţii strînse şi constrînse, nu mai apare. Avem în schimb un epistolar liric, un mic reportaj creionat pentru ştiinţa unui tu. Comunitatea devine, dacă nu obiectul descripţiei poetice, cel puţin parte a acestuia: „Căldurile verii s-au dus. E tîrziu/ Tu eşti mai departe de lumea aceea pură/ În care te-am văzut fără să fii/ Eu simt mai mult nevoia de căldură.// Dar totul începe să nu mai fie aşa cum era/ Pămîntul pare trist şi-nsingurat/ În prăpastie cad frunze şi oameni/ La care nici nu te-ai fi aşteptat.// Pe muntele închis cu sîrmă e pustiu/ Toamna e galbenă ca un obraz de ceară/ Sufletul meu ar vrea să fie îngropat/ Şi să răsară iar la primăvară.”. Două versuri ca „În prăpastie cad frunze şi oameni/ La care nici nu te-ai fi aşteptat” au scăpat vigilenţei cenzurii. Oamenii căzuţi în prăpastie fac o imagine, în concretul poemului, cu trimitere spre colaboraţionismul ceauşist de ultimă oră. Poeta i-a pus, aşa zicînd, la rînd, după frunzele care în orice toamnă cad; şi a ambiguizat perfect enunţul, prin secvenţa „(oameni la care) nici nu te-ai fi aşteptat”. Persoana a doua singular, a destinatarului „reportajului” montan, lasă loc persoanei a doua plural, a conştiinţei cu care, aici, se vorbeşte.
În Prea multe marfare, simbolismul este în schimb mult diminuat, accentul poetic vizînd şi obţinînd personalizarea, într-o sferă de reprezentare cît mai realistă. Muntele, cu majusculă implicită, va fi înlocuit în spaţiul textului de „munţii dimprejur”: „Prea multe marfare pe Valea Prahovei/ Pînă la ziuă n-am putut adormi/ De zgomotul lor şi de spaima/ Că prea trec multe într-o singură zi.// N-au adormit nici munţii dimprejur/ Azi-dimineaţă i-am văzut obosiţi/ Ca nişte bieţi oameni din schimbul de noapte/ Şi voi nu ştiţi// Ce frică îmi e mie cînd văd pînă şi munţii/ La fel ca oamenii de copleşiţi/ De tot ce se abate peste ei/ Voi dormiţi// Somnul vostru cel plin de vise/ Din ce în ce mai plăcute/ Departe de aceste marfare care sfîşie liniştea mea/ Din zece în zece minute.”. Este remarcabil felul în care poeta desolemnizează simbolul „contingenţei cu absolutul”, aducîndu-l la proporţiile (necazurilor) omeneşti şi încărcîndu-l cu grijile româneşti ale deceniului nouă. În loc de Munte, munţi – şi încă munţi obosiţi „ca nişte bieţi oameni din schimbul de noapte” şi copleşiţi „de tot ce se abate peste ei”. Dar tocmai prin această umanizare, se ajunge la o re-semnificare. Muntele, munţii nu mai constituie un reper vertical-ascensional. Ci unul, mai complex şi mai expresiv poetic, de aderenţă la o lume românească tot mai ameninţată de cel ce vorbeşte, în lozinci, în numele ei.
Cenzura a eliminat zece poezii din sumarul volumului Urcarea muntelui. Celorlalte şaptezeci şi şapte, cenzorii n-au avut (ori n-au ştiut) ce să le facă.
Observator Cultural, august-septembrie 2012
Din volumul „Aproape liber”, Curtea Veche Publishing, 2016
Pentru comenzi online, intrați aici:
Dacă doriți să primiți cartea împreună cu autograful & dedicația autorului, nu uitați să specificați acest detaliu în momentul când comandați online/telefonic.
