Tinerii de azi și literatura

O ţintă preferată de atac dinspre un spirit rigid-conservator este calitatea „sub orice critică” a învăţămîntului autohton. Elevii şi studenţii români „nu mai citesc”; şi ei nu mai dovedesc respect – ba chiar nici interes – pentru valorile culturale naţionale. Acestea trebuie apărate, pe de o parte, prin instituirea obligativităţii regimului de lectură, iar pe de alta, printr-un buget consistent de subvenţii etatiste pentru cărţile alor noştri. Astfel, cultura română va rezista, în continuitatea sa, la tentativele ocultei iudeo-masonice de a ne îngenunchea spiritual ţărişoara.

Ţinta predilectă de ironii şi sarcasme dinspre un spirit cool, progresist şi jemanfişist, este tradiţia noastră culturală, cu reperele şi numele ei, cu momentele de referinţă artistică şi şcolile de gîndire. Chestiile astea nu interesează pe nimeni. Elevii şi studenţii noştri nu-i mai citesc pe aceşti obosiţi şi obositori scriitori, nereprezentativi pentru epoca actuală şi irevelanţi din toate punctele de vedere. However, să ieşim din „ţarcul” estetic şi să luăm atitudine acum, în ora aceasta, împotriva ultimului abuz al guvernului asasin.

Sper că n-am simplificat şi caricaturizat aceste două platforme de atitudine mai mult decît ele sînt, deja, simpliste şi caricaturale. De altfel, şi poziţia oficios-catastrofistă, şi postura liber-schimbistă sînt impregnate, pour toujours, de comicul caragialian. Dar să ne propunem să rămînem serioşi şi să discutăm, cu cărţile pe masă, despre următorul subiect: mai citesc ceva tinerii noştri?

Nu beneficiem, pe acest subiect, de rezultatele unor sondaje ştiinţifice realizate profesionist şi aplicat. Ne aflăm pe un teren al aproximaţiilor evaluative şi al improvizaţiilor speculative. A făcut cîte ceva ziarul „Cotidianul”, în vechea lui formulă, consultînd nişte profesori universitari pe tema scriitorilor români preferaţi de studenţi. Grupajul a ieşit bine, dar el n-a putut reprezenta decît o tangentă publicistică la sfera de reală complexitate a problemei. Un element, pentru mine, deficitar al felului în care înţelegem să abordăm o problemă (oricare ar fi aceasta) este că ne grăbim de cele mai multe ori să formulăm un verdict, înainte de a parcurge toate stadiile de documentare asupra problemei respective. Nu e de mirare, atunci, că proiectăm asupra situaţiei propria reprezentare, subiectivă şi „artistă”, ori „filozofică”, „moralistă”, în absenţa unor date seci şi reci, cu care ar fi trebuit să pornim la drum. Iar cercul devine vicios. Se observă imediat că inclusiv textul acesta al meu este mai mult al meu, adică personalizat şi inerent subiectivat, şi mai puţin o contribuţie secundară, o addenda firească la un set de rezultate obţinut în urma unei cercetări sociologice. Prin urmare, dacă vreţi cu adevărat să ştiţi ce mai citesc elevii şi studenţii români, trageţi-i de mînecă pe sociologii noştri şi sugeraţi-le că problema nu e dintre cele insignifiante. Pentru a nu veni cu concluzii asupra întregului cîmp şi a distorsiona astfel datele acestuia, eu voi vorbi exclusiv despre acele observaţii pe care le-am putut face timp de un deceniu şi mai bine la cursuri şi seminarii universitare, la opţionale şi ateliere de masterat, pe durata coordonării unor teze de licenţă şi de master, în inspecţii făcute în învăţămîntul preuniversitar, în colaborarea la cîteva manuale, dicţionare şi materiale didactice auxiliare, în fine, prin participarea la comunicări, simpozioane, conferinţe, dezbateri şi lansări de carte la care am văzut un număr semnificativ de tineri.

Realitatea din teren, aşa cum am perceput-o eu, nu este minunată, dar nici terifiantă. Domnule, vrei să ne scuteşti cu formulele tale moderate şi cu „centrismul” acesta prea nuanţat? Domnilor, ce să fac?, aşa se prezintă situaţia, din unghiul meu de observaţie. Două exemple. În ultimele două luni am mers în mai multe centre universitare, cu cărticica mea despre Nichita Stănescu, poetul acela modernist care „nu se mai citeşte”. Am fost la Iaşi, la Universitatea „Petre Andrei”, la Cluj, la Babeş-Bolyai, şi la Colegiul „Ion Creangă” din Bucureşti. În toate aceste locuri şi în trei contexte diferite unificate prin „tema” stănesciană, am văzut foarte mulţi tineri, studenţi şi liceeni, veniţi – pentru ce? Sînt două variante. Una logică: au venit pentru Nichita Stănescu şi, cu ocazia respectivă, l-au descoperit şi pe tînărul critic care ţinea conferinţa. Şi o variantă, cum se zice azi, „de mare excepţie”: unii au venit poate pentru tînărul conferenţiar şi, cu ocazia aceasta, au (re)descoperit poezia lui Nichita Stănescu. Ambele variante mi se par frumoase şi încurajatoare. Dacă Nichita Stănescu stîrneşte atîta interes unei generaţii apărute în posteritatea lui şi care nu a fost îmbibată de mitologia biografemelor stănesciene, înseamnă că şansa aceasta a receptării o are orice scriitor român important. Iar dacă interesul se datorează şi modului în care vorbim sau scriem despre Nichita Stănescu ori despre un alt autor român reprezentativ, atunci problema tinerei generaţii devine problema noastră. Trebuie să vorbim şi să scriem în aşa fel încît cei tineri şi foarte tineri să vină să ne asculte şi să vrea să ne citească. Trebuie să avem credibilitate înainte de a avea autoritate; şi e mai prudent să observăm reacţia unui public tînăr concret înainte de a rula verdicte catastrofice asupra dezinteresului tinerilor pentru carte.

Al doilea exemplu. În acest semestru, la Facultatea de Limbi Străine, anul II, unde am ţinut un opţional, am făcut un experiment. Întrucît opţionalul era… obligatoriu, şi deci studenţii nu puteau opta pentru un alt profesor, cu o altă tematică, am preferat să le dau libertatea de a alege tematica. Opţionalul intitulîndu-se Cinci poeţi, am organizat alegeri libere pentru a-i selecta pe aceştia. Am votat democratic şi secret (am avut şi eu dreptul la un vot), am scris apoi toate numele de poeţi propuşi pe tablă, am numărat voturile. Care a fost rezultatul? Locurile 4-5, ex aequo: Tudor Arghezi şi Marin Sorescu. Locurile 2-3, tot ex aequo: Lucian Blaga şi Mircea Cărtărescu. Locul 1: Nichita Stănescu. Poeţi obligatorii, eventual prin decizii administrative? Nu: poeţii aleşi de studenţii înşişi, cu o distribuţie foarte strînsă a opţiunilor şi cu o maturitate „colectivă” ce nu poate să nu te impresioneze. A fost unul dintre cele mai frumoase opţionale din cîte am făcut, şi asta datorită unor tineri care au ştiut să ţină sus ştacheta valorică şi să propună totodată nume de poeţi foarte diferiţi între ei.

Evident, un experiment rămîne un experiment. Programa şcolară sau universitară nu poate fi plebiscitată: sînt scriitori neatractivi, dar indispensabili pentru a înţelege tectonica literaturii române, după cum sînt atîţia autori accesibili, agreabili, dar fără pondere. Cursul general oferă parcursul, segmentat pe epoci: realitatea discursurilor artistice în succesiunea lor istorică. Aici, elementul de obligativitate nu vine din exterior şi nu este în funcţie de umorile profesorului. El decurge din chiar „desfăşurătorul” culturii noastre. Oricît de revoluţionar ar fi un dascăl şi oricît de neconvenţională abordarea lui, el nu poate schimba, de pildă, realitatea faptului că modernismul lovinescian de sincronizare vine după junimismul maiorescian – şi nu invers…

Această continuitate, remodelată secvenţial prin anumite reforme şi mutaţii, studenţii de azi o înţeleg, deşi nu le este foarte uşor. S-au născut şi s-au maturizat într-o epocă în care viteza schimbărilor socio-culturale a fost foarte mare. O epocă, nu mai puţin, a discursurilor paralele şi alternative, rulate într-o sincronicitate deconcertantă. Faţă de generaţia mea, a „decreţeilor”, ce rezista uniformizării sociale şi fugea din cenuşiul cotidian printr-un evazionism cultural profund şi multistratificat, tinerii de azi au respirat un alt aer. Ei au crescut, practic, cu spectacolul realităţii şi realităţilor postrevoluţionare, cu culorile tari ale acestora, cu televiziunile, ziarele şi internetul, cu vîrtejul de fapte, întîmplări, evenimente, greve, mişcări de stradă din agenda Tranziţiei. Lor, nu le mai poţi vorbi şters şi lemnos ori cu viclenia unui limbaj de plastic bruxellez. Au urechea foarte fină şi pragmatismul lor se poate converti (după cum am văzut) inclusiv în cerinţe culturale bine plasate.

În anii ’80, era la ordinea zilei să înveţi, pentru admiterea la liceu sau la facultate, comentarii literare gata făcute, printr-o înfloritoare industrie de sector educaţional. A şti un subiect – la literatură română! – însemna a fi memorat perfect un comentariu realizat de o somitate în materie. Tinerii de azi, vai!, aşa „dezinteresaţi” şi „necultivaţi” cum sînt ei, vor în schimb originalitate şi spectacol al ideilor critice; vor analiză pe text şi lecturi multiple, din diferite unghiuri. Vor conţinut profesoral preparat acolo, la faţa locului, împreună cu ei, iar nu recitat de pe nişte foi, de o voce pretins ştiutoare ce nu se lasă întreruptă. Adeseori eu am mai şi învăţat cîte ceva de la studenţii mei, care meditau realmente la ceea ce le spuneam şi care, prin întrebări uneori surprinzătoare, dovedeau nu numai că au înţeles, ci şi că vor să înţeleagă dacă nu se poate şi altfel. Dacă nu există şi un alt raport, o altă motivaţie, o altă cauzalitate în sfera atît de pasionantă de probleme şi aspecte a literaturii.

Şi nu ştiu dacă scriitorii care îmi plac mie era obligatoriu să le placă şi lor – dar aşa s-a întîmplat. Ce le-am recomandat să citească (lecturi obligatorii şi lecturi libere) au citit şi le-a plăcut, cum să spun?, dezinteresat, fără obsesia prezenţei formale, a ameninţării cu examenul şi a notelor finale. Iau exemplul altor opţionale, în ani diferiţi, la Litere. Nu-l ştiau deloc pe Brumaru; am citit împreună şi am analizat Brumaru, le-a plăcut la nebunie. La examen, douăzeci de studenţi din douăzeci şi trei au recunoscut o poezie nesemnată (dar marca Brumaru), oferindu-mi un adevărat turnir de interpretări personale. Nu-l ştiau pe tînărul Bogza: au rămas cu gura căscată cînd le-am decartat Poemul Invectivă. Nu-l ştiau pe Sorescu, cel din La Lilieci: au fost încîntaţi de umorul, de prestidigitaţia verbală, de spiritul sorescian atît de viu. La fel, cu poezia de tinereţe a lui Dinescu. La fel, cu cea a lui Cărtărescu.

Astfel că problema, pentru mine, nu este că elevii şi studenţii noştri „nu mai citesc” şi că ar fi „dezinteresaţi”. Complet fals. Dacă le dai să citească literatură bună, citesc: şi dacă te străduieşti puţin să le stîrneşti şi să le menţii interesul, sînt interesaţi. Întrebarea mea e alta. De ce oare, pînă în anul III al unei facultăţi de profil filologic, studenţilor mei (foşti elevi de liceu) nimeni nu le citise vreodată o poezie de Brumaru, una de Bogza, una de Dinescu şi una de Cărtărescu?

Ca să nu jignim pe nimeni, să lăsăm întrebarea aceasta aşa, în aer, fără o adresă precisă; şi să dăm vina, ca de obicei, pe „vremi”.

Observator Cultural, mai 2011

Din volumul „Aproape liber”, Curtea Veche Publishing, 2016

Pentru comenzi online, intrați aici:
Dacă doriți să primiți cartea împreună cu autograful & dedicația autorului, nu uitați să specificați acest detaliu în momentul când comandați online/telefonic.

(sursa foto: rfi.ro)