Sufletul comerțului

Nu e zi în care, deschizînd computerul (mai nou, laptopul, tableta, portabilul, telefonul), să nu-ți intre în Inbox o sumedenie de mesaje promoționale, mizînd pe consumatorul din tine.

În topul meu personal, pe primul loc este, nedetronat, un restaurant bucureștean la care pe vremuri am făcut greșeala să completez o hîrtiuță lucioasă, punînd și adresa de mail. Restaurantul cu pricina are un serviciu de promo pe cît de profesionist, pe atît de creativ. „Daniel Cristea-Enache, credeai că le știi pe toate?”, mă întreba restaurantul acum vreo două luni, continuînd apoi într-un mod mai tradițional: „Dar nu știi noua noastră rețetă de rață cu portocale!”. Reclama e sufletul comerțului și pînă cînd sufletul comerțului nu ne stîrnește curiozitatea și nu ne face să dorim cu adevărat ceva, comerțul este somnolent sau de-a dreptul muribund.

Cumva invidios pe statura de clasici în viață a marilor scriitori din epoca trecută (un Preda, un Nichita Stănescu, chiar și Adrian Păunescu, căruia i-a fost desființat Cenaclul Flacăra), Nicolae Ceaușescu a decis – de la un moment dat – să se promoveze numai el. Pentru cei care-și amintesc, în deceniul nouă, fotografiile scriitorilor români de pe volumele semnate de ei s-au rărit, după care au dispărut; la fel, emisiunile culturale; de asemenea, lansările de carte și evenimentele ce ar fi trebuit să pună la un loc, pentru cîteva ceasuri, autorul de literatură și publicul său. Cuplul Ceaușescu confiscase reclama, promovarea, o parte a literelor autohtone (autorii de omagii) și era pe cale să confiște și bietul „comerț” cu cartea desfășurat oricum într-un cadru etatizat.

Revoluția din decembrie 1989 a pus capăt acestui drum și a deschis un altul. Nu numai presa cotidiană a renăscut după 1990, ci și literatura însăși, eliberată de comandamentele ideologice și de constrîngerile cenzurii. După faza euforică și romantică de la începutul anilor ‘90, cînd totul se vindea pentru că totul se cumpăra, capitalismul a început să-și facă simțite regulile și în spațiul aparent eterat al artelor. Și cu cît spațiul bunurilor simbolice a asimilat, din motive istorice obiective, spiritul antreprenorial și parcursul concurențial din economia de piață, cu atît vînzările au devenit mai importante. Pe cale de consecință, reclama a trebuit să joace un rol mai important în a le susține și stimula.

Iată de ce, astăzi, sîntem în plin bombardament cu reclame, fiind țintele unor capitaliști veritabili pe care eu îi apreciez. Chiar mă bucur cînd văd cîtă ingeniozitate este pusă în lansarea unui produs, inclusiv a unei cărți semnate de un autor străin – sau român. De ce nu? De ce ar trebui ca autorii români să rămînă cunoscuți numai unei secte de inițiați în ale literaturii și operele lor să nu ajungă la marele public? De ce apariția și comercializarea unui produs oarecare să fie mereu favorizate în raport cu apariția și comercializarea unui roman? De ce scriitorului român să i se refuze șansele de a deveni – dacă poate – o „vedetă” nu numai prin aceea că operele lui sînt omologate de critică, ci și prin „amănuntul” că ele se vînd? În fine, dar nu în ultimul rînd, cum să supraviețuiască o editură dacă nu vinde cărțile pe care le publică și cum să le vîndă dacă promovarea și marketingul nu-și îndeplinesc funcțiile specifice? Prin urmare, se cuvin felicitate editurile românești cu bună promovare și încurajate campaniile cît mai inventive în lansarea unei cărți, a unei serii, a unei colecții. Dacă un autor român poate fi nu numai un scriitor foarte bun, ci și o vedetă, atunci să fie. Dacă o editură poate număra, printre autorii ei, mai multe asemenea vedete, atunci să le numere (dar nu ca pe steagurile lui Pristanda).

Problema cu adevărat serioasă apare atunci cînd funcția de analiză, interpretare și evaluare a criticii literare nu se mai exercită în condițiile profesiunii date, ci se distorsionează în ariile celelalte. Nu mă deranjează mesajele primite de la restaurantul bucureștean, fiindcă am fost acolo și știu că e vorba de o bucătărie first-class. Deranjante sînt promovarea agresivă a unor autori mediocri, recenziile care confundă critica și publicitatea, reciprocitățile avantajoase, cuvintele în straie de sărbătoare, dar atît de goale, cu care e întîmpinat un volum înainte chiar de a fi citit în întregime. Critica literară trebuie să se ferească de această capcană în care, de prea multă reclamă-care-e-sufletul-comerțului, cădem și ne pierdem mintea: adică luciditatea evaluativă, discernămîntul, exigența. Criticul e dator să-și păstreze curajul opiniei, independența și acuitatea prin care poate trece dincolo de (in)succesul unui autor, pentru a-i măsura valoarea. Nu este rolul criticilor literari să ne confirme că autorul cel mai vîndut e autorul cel mai vîndut și că autorul cel mai puțin vîndut e autorul cel mai puțin vîndut.

Punîndu-mă acum în pielea unui „simplu” cititor, rolul lor, al criticilor, este să ne arate care sînt autorii cei mai originali și mai valoroși – și de ce.

(articol apărut în suplimentuldecultura.ro, iunie 2015)

Sursa foto: reclame-tv.ro