Share

Îmi place la americani exact acea psihologie modelată social pe care alţii, echivalînd-o cu o standardizare comportamentală, o critică vehement.

Cînd am fost în America m-am simţit în largul meu nu pentru că străzile şi culoarele din magazine erau şi sînt generoase, ci fiindcă oamenii întîlniţi în drum, complet necunoscuţi, îmi zîmbeau şi încercau să mă ajute de fiecare dată cînd păream a fi în impas. Într-o carte de călătorii pe cît de frumoasă, pe atît de instructivă, Virgil Nemoianu îşi descria starea de bine înregistrată la reîntîlnirea cu vameşii americani. Cînd aceştia îi spuneau „Bine aţi revenit acasă, domnule Nemoianu!”, o spuneau nu formal, ci la vama dintre marcajele de politeţe şi reperele sufleteşti. Cele dintîi, obligatorii, nu le excludeau nicidecum pe cele din urmă, opţionale.

Reputaţia individualismului extrem, la rigoare cinic, este de altfel în scădere. Pe Yahoo, într-o dimineaţă, am descoperit reţeta fericirii, după care aleargă atîţia competitori, fără să ştie c-o au în buzunar. Prima condiţie e să ai un outlet, debuşeul unui hobby. În munca dură pe care o prestezi cotidian (dacă vrei să realizezi ceva), trebuie să ai o plăcere privată. O prostioară numai a ta, în sosul căreia să te simţi liber de orice obligaţii şi constrîngeri. Am aşa ceva, se numeşte Age of Kings şi e un joc de strategie în care am devenit imbatabil. Lucian Dan Teodorovici se lăuda, mai demult, că m-ar învinge la Age of Empires, versiunea anterioară. Avînd acelaşi outlet, îl las cu iluziile lui…

A doua condiţie pentru a fi un ins fericit este să ai umor, autoironie, să te iei în serios, dar nu chiar tot timpul. Crispaţii, încrîncenaţii, spiritele iacobine, departe de a înţelege jovialitatea omului, o condamnă şi o denunţă. Bucuria lor rea constă în spulberarea fericirii altora. Yahoo nu intră aici în detalii, dar, în ce mă priveşte, nu cred că seriozitatea şi seninătatea sînt incompatibile. Picurînd un strop de umor în omul hiperserios, îl ajutăm să nu devină înţepat, să nu capete insuportabila morgă. Pe de altă parte, a fi senin pretinde o bază, un suport, un fundament pe care numai seriozitatea le oferă. Altfel, vorbim despre uşurătate iresponsabilă.

În fine, a treia şi cea mai importantă condiţie a fericirii este cea exprimată de verbul to share. L-am tot întîlnit în America, inclusiv în variante românizate, în familia naşilor mei: „Dragilor, hai să mai şeruim puţin la Disneyland.”; „Mami, de ce nu vrei să şeruieşti cu mine o îngheţată mai mare?”; „Important, finule, în viaţă e să şeruieşti totul cu familionul.”

To share este tocmai ceea ce românii, majoritatea, se încordează să nu facă. Nu vrei să împarţi cu alţii decît necazurile, bolile, sărăcia, deprimarea, jalea. Acestea sînt împărtăşite oricînd şi cu oricine. „Nu, monşer, nu mă simt bine deloc. Am probleme, omule, nu ca tine care o duci grozav.”

Cînd însă ai o satisfacţie, o ascunzi după perdeaua groasă a eternelor complicaţii personale. Cînd îţi construieşti o casă, faci în jurul ei gardul cel mai înalt. Cînd obţii un beneficiu material, îl depozitezi într-un loc sigur, ferit de priviri indiscrete. Cînd ai o bucurie omenească, tragi toate obloanele şi dansezi de unul singur în jurul focului ei. Unul dintre cei mai realizaţi scriitori ai noştri, sinonim cu împlinirea pe toate planurile, este, hélas!, un om profund nefericit, otrăvit de bucuriile pe care nu ştie să le împărtăşească.

Toţi vrem totul. Dar fiecare dintre noi, numai şi numai pentru el?

(text din „Cinematograful gol”, Editura Polirom, 2011)

(sursa foto: njms.rutgers.edu)