Scrisori deschise

Nebunii ani ’90 au consacrat, la noi, formula şi formatul scrisorii deschise.

Cititorii de azi, cei mai tineri dintre ei, pot să se intereseze şi să afle: părinţii lor vibrau la unison atunci cînd o personalitate a societăţii civile adresa cîte o scrisoare deschisă unui factor de răspundere din zona supraetajată a Puterii. Toată România aştepta ca Guvernantul să răspundă, într-un fel sau altul, Opozantului.

Scrisoarea deschisă a acestuia era de obicei de o limpezime tăioasă şi ţinea sus standardele etice. Prin contrast, răspunsul „andrisantului”, atunci cînd venea (şi tot ca o scrisoare deschisă), era relativist şi sofist, împrăştiind atenţia spre detalii irelevante şi dînd îndeobşte vina pe moştenirea comunistă.

Rareori s-a schimbat ceva, atunci şi aşa, în urma unui schimb de scrisori deschise. „Dialogul” părţilor semnala parcă de la început şi pînă la sfîrşit anume incompatibilităţile de fond. Scrisorile încrucişate mai mult îţi vizualizau ruptura, falia pe care, în teorie, ar fi trebuit să le surmonteze.

În plină conflagraţie mondială, la finele lui mai 1943, oamenii făceau, cu scrisorile lor deschise, altceva. Se apropiau unul de altul şi comunicau cum n-o făcuseră timp de patruzeci de ani. E drept că oamenii aceştia se numeau Arghezi şi Lovinescu – dar, de multe ori, tocmai sonoritatea numelor în discuţie obturează comunicarea dintre ele. La cîte orgolii există în lumea noastră culturală, nu e de mirare că Arghezi nu putea uita acuzele de „colaboraţionism” pe care tînărul Lovinescu i le adusese în celălalt război; după cum nici criticul literar, răsfăţat alteori cu insultele plastice ale poetului, nu se putea obiectiva în aşa măsură încît să nu-i pese de ele.

Şi totuşi: aflat în spital, criticul citeşte o scrisoare deschisă trimisă de poet la Informaţia zilei. Spicuiesc cîteva fraze din această extraordinară epistolă argheziană, folosind ediţia a II-a din Bătălia Arghezi de Dorina Grăsoiu (Editura Nouă, 2010): „Dumneata n-ai cunoscut nici o plăcere în afară de atelier, din care ai făcut un salon deschis, unic la noi, o şcoală de eleganţă şi un cămin primitor, care pe unii răzleţi, descurajaţi şi în conflict cu viaţa i-a împiedicat în secunda gravă de deznădejdi să se descumpănească. M-a impresionat răbdarea dumitale. (…) Ai ascultat mii de manuscrise citite chiar de autori; nu cunosc mai mare calamitate. Ai acceptat în casa dumitale toată fauna literară, de oriunde venea şi ai domesticit-o cu aplicaţie de îmblînzitor, fără să tragi un singur glonţ de revolver. Şi toţi care au trecut prin cenaclu, chemat cu numele de «Sburătorul», au rămas pe toată viaţa cu o legănare delicată în fiinţa lor secretă şi cu o mireasmă, pe care nu au putut-o găsi nicăieri aiurea, cu o stare sufletească inefabilă, cu o duhovnicie. (…) Trăim paralel şi murim fără să ne fi întîlnit. Cunoştinţa adevărată am făcut-o la leagănele copiilor noştri, acum 16 ani, între florile din Cişmigiu, ca nişte taţi, nu ca niscaiva scriitori. Copiii erau mai vii şi mai omeneşti decît literatura.

Mi-aduc aminte surîsul lui de atunci. Să-l luăm din amintire, Coco, şi să ne apropiem cu el de bolnav, să-i mîngîiem fruntea cu floarea lui de atunci, să se facă sănătos. Lui nu-i trebuie un medic, nici un admirator, îi trebuie un frate…”.

Două zile mai tîrziu, tot în Informaţia zilei, apare scrisoarea de răspuns a lui Lovinescu. Ca şi în cazul celălalt, ar merita citată integral – şi poate scrisă cu litere de-o şchioapă pe diagonala oricărui tabloid de azi. Dar… nu se poate, aşa că trebuie iar să selectez: „Pe lîngă suferinţă, boala mi-a adus o învăţătură şi o mare ruşine de mine însumi. M-am născut cu o sumbră viziune a omenirii, viziune de mizantrop. N-am clădit pe afecţie şi prietenie (…) Sutele de tineri şi de persoane mature ce au trecut şi trec încă prin faţa mea nu le-am privit printr-o latură afectivă; nu le-am privit decît prin calitatea lor intelectuală, pe măsura talentului real sau închipuit. N-am văzut oameni, ci scriitori, afecţiile mele pur cerebrale s-au mutat, astfel, pe un conţinut de cerneală şi hîrtie. (…) N-am dat afecţie şi nici n-am aşteptat, am literaturizat bătăile inimii. Boala mi-a deschis o lume nouă necunoscută şi m-a smuls din viziunea sumbră a sentimentelor omeneşti. Uluit, mă ţin acum de zidurile prăbuşite, ca după un cutremur, căci în timpul ei mi s-a arătat atîta interes, dragoste, devotament, din partea atîtor persoane, mai de aproape sau mai de departe, cărora nu le acordasem decît… răbdare şi cifre de evaluări, încît întreg universul meu moral s-a zguduit din temelii. (…) Criticul din mine rămîne totuşi încă viu şi sub ruine: nu mă mulţumesc numai cu sensibilitatea ei vibrantă, ci ţin să-ţi exprim şi admiraţia mea literară, indiferent de obiectul ei…”.

Două scrisori deschise de acum aproape şaptezeci de ani. Ne mai spun ceva?

Ori s-au pus praful şi umbra pe ele ca pe un obiect scos din uz, demodat, pe care ne gîndim să-l ducem la tîrgul de vechituri?

*

Şi rîndurile lui Arghezi, şi cele ale lui Lovinescu sînt străbătute de emoţie. Cum să nu fie? Al doilea este bolnav, pe un pat de spital, şi primul îi scrie.

O face public, alegînd formula scrisorii deschise. A trimite un mesaj de îmbărbătare în privat este una; dar a publica textul într-un cotidian este – pare a fi – cu totul altceva. Ce anume?

Să mai spun că văd un contrast vizibil între titlul gazetei în care apar scrisorile celor doi, şi epistolele însele. Boala, suferinţa şi compătimirea celui suferind nu ţin de registrul pe care îl sugerează un titlu ca Informaţia zilei. Ducînd lucrurile la limită, în morbid: abia moartea unui artist important ar constitui o ştire, o informaţie care să pună în mişcare rotativa interesului strict gazetăresc, dincolo de coloanele alocate culturii la ziar. Doar exit-ul unui scriitor de calibru şi suficient de cunoscut stîrneşte acea emoţie publică pe care gazetele o satisfac, o întreţin, o exploatează, sub eufemismul că astfel acoperă subiectul.

Boala lui Lovinescu nu este şi nu poate fi o ştire; dar ea frisonează lumea literară, în care semnătura lovinesciană reverberează. Scrisoarea lui Arghezi e din 29 mai 1943: cu numai două zile înainte, în Viaţa, Lovinescu le răspunsese tinerilor din Cercul Literar de la Sibiu, încheind astfel: „Să fiţi oare dvs. elementele tinere, din care se va selecta a patra generaţie postmaioresciană de apărători ai autonomiei esteticului? Cum vă răspund dintr-un sanatoriu, ochii mei s-ar închide bucuroşi peste aceste zori fericite.”

Acesta e contextul în care cred că trebuie înţelese rîndurile empatice ale unui polemist necruţător ca Arghezi. Vremea polemicii a trecut. Lovinescu este un reper al literaturii contemporane, e axul acestei literaturi; şi poetul care-i scrie acum criticului bolnav e conştient de marea pierdere ce se prefigurează. Să observăm cum frazele argheziene, pornindu-şi firul de la concretul spitalizării, vor focaliza rapid pe ceea ce reprezintă Lovinescu în esenţa activităţii lui intelectuale. Omul bolnav este destinatarul scriitorii; dar în acest om bolnav, aflat în spital, Arghezi se încăpăţînează să vadă Criticul.

Poetul face aşadar un fel de desfăşurător al întregii lui cariere, dedicată descoperirii, trierii şi sistematizării valorilor literare. „Strădania neclintită de 40 de ani” nu este o metaforă, după cum nu e o hiperbolă. Sutele de scriitori care i-au trecut pragul lui Lovinescu şi miile de manuscrise pe care criticul le-a ascultat şi le-a citit sînt pura realitate numerică a cenaclului lovinescian.

Arghezi forează deci mai adînc prin mesajul lui public, dincolo de nivelul compătimirii omeneşti ce putea fi exprimată mai bine în privat, faţă către faţă. Lovinescu, devenit un bun public şi Gazda indispensabilă a tuturor vizitatorilor iluziei literaturii, nu mai poate face acum acest oficiu. Pe scriitori nu mai are cine să-i primească, să-i citească, să-i analizeze, să-i pună în sistem. Boala e a lui Lovinescu. Însă drama este a tuturor scriitorilor români, în numele cărora, parcă, Arghezi vorbeşte.

Să ne mai uităm o dată pe rîndurile de răspuns ale lui Lovinescu. Puternic impresionat de scrisoarea primită, criticul răspunde… cu bine cunoscuta sa promptitudine. El a fost toată viaţa un critic al actualităţii, un comentator cu reflexe rapide, un specialist care ştie să ia pulsul literaturii abia născute. Omul e bolnav, dar criticul care-i poartă numele şi-a păstrat reflexele. El ştie cine e Arghezi: este poetul pe care, în sintezele lui, şi-a bazat scara piramidală de valori literare. E poetul care defineşte o epocă: nu alta decît epoca pe care o scrie el, criticul.

Vreau să spun că aceste scrisori deschise depăşesc comunicarea între un om suferind şi unul, sănătos, care încearcă să-l îmbărbăteze. Cei doi vechi adversari de idei sînt legaţi unul de altul cu lanţul invizibil, dar atît de greu, al literaturii. Arghezi a evocat experienţa cenaclului „Sburătorul”. Lovinescu, la rîndul lui, după ce mărturiseşte că a ajuns să lăcrimeze „la fiecare atenţie, înduioşat şi totuşi umilit”, se ridică, simbolic, de pe cearşaful bolii şi redevine Criticul atent la stil, la frazare, la expresivitatea scrisorii ce i-a fost adresată. O spune în clar: „Criticul din mine rămîne totuşi încă viu şi sub ruine. (…) ţin să-ţi exprim şi admiraţia mea literară”. Criticul disocierilor, aprigul demolator al sentimentalismului sămănătorist, nu se va împiedica, aici, de propria lui boală. Receptarea scrisorii argheziene se face pe toată gama: de la nota emotivităţii omeneşti, la cea a exigenţei critice.

Ei doi sînt conştienţi că partida e aproape de sfîrşit. Arghezi, cu hiperluciditatea lui poetică, ştie că, nu peste multă vreme, literatura română va rămîne fără Criticul ei.

La o lună şi jumătate de la acest schimb de scrisori deschise, Lovinescu moare. Curînd după el va muri şi epoca literară pe care criticul modernist a gîndit-o şi a construit-o, de cînd era tînăr şi pînă în ultimul lui ceas.

Dilema Veche (online), octombrie-noiembrie 2011

Din volumul „Aproape liber”, Curtea Veche Publishing, 2016

Pentru comenzi online, intrați aici:
Dacă doriți să primiți cartea împreună cu autograful & dedicația autorului, nu uitați să specificați acest detaliu în momentul când comandați online/telefonic.