Daniel Cristea-Enache 
Dacă, de regulă, aniversările scriitorilor noștri importanți trec neobservate ori sunt marcate exclusiv prin contribuțiile specialiștilor, într-o arie restrânsă, în cazul lui D.R. Popescu, proaspăt octogenar, nu a fost așa. Ar fi fost prea de tot.
În cele mai importante publicații culturale s-a scris frumos și adevărat despre marele scriitor, fără utilizarea unui regim encomiastic și fără acele cuvinte și sintagme emfatice care, prin chiar găunoșenia lor, nu fac altceva decât să-și discrediteze obiectul. DRP este nu numai un autor citat, ci și, realmente, unul citit, impresionanta lui operă de prozator, dramaturg și eseist intersectându-se cu lectori din mai multe generații și de diferite afilieri.
Un cititor din unghi tradiționalist, unul modernist, unul postmodernist și un cititor pur și simplu (dincolo de aceste compartimentări, niciodată etanșe) găsesc în proza lui DRP, ca și în teatrul lui, perspectiva la care el însuși aderă și materialul epic ori dramatic produs prin ea. Pluralitatea artistică a literaturii lui DRP depășește cu mult o receptare simplă și univocă. Această operă ne provoacă nu numai prin întindere, ci și prin uimitoarea manifestare a autorului ei în registre diferite, dincolo și dincoace de ceea ce noi știam că ar trebui să fie proză, că s-ar cuveni să fie teatru.
Libertatea artistică a lui DRP a fost și a rămas nelimitată, ceea ce nu e neobișnuit în epoca democratică, postrevoluționară, dar este cu totul frapant pentru cea totalitară. Scriitorul acum octogenar și-a luat cam toate riscurile literare, fie alegând subiecte neconvenabile sau chiar tabu, fie făcând parabole transparente. Însă dincolo de selecția tematică, esențială a fost mereu, la DRP, problematizarea tuturor aspectelor într-o epică mai densă decât epoca. „Banalul” din proza sau din teatrul lui este altceva decât banalul existenței cotidiene în comunism: e chiar o formă de a-l devoala și a-l disloca, punând în loc o subrealitate marca DRP.
La această complexitate a viziunii artistice și a lumilor ficționale născute prin ea putem adăuga un arsenal intimidant de procedee, tehnici, strategii literare. Ele nu sunt pentru DRP niște simple mijloace, niște instrumente cu care se face proza ori teatrul. Un scriitor cu o conștiință literară extrem de avansată, DRP le face să țină de însăși structura lumii ficționale create prin ele. Mijloacele au devenit scopuri în această operă prin excelență corintică, termenul lui Manolescu din Arca lui Noe indicând, pentru lectorul avizat, nu atât talentul literar al scriitorului, cât vârsta scrisului său. Adevărul acesta este: în plină „Epocă de Aur” a celui mai rudimentar ceaușism, literatura română a dat unele dintre cele mai importante și mai novatoare cărți ale ei – iar operele lui D.R. Popescu intră pe raftul întâi.
Restul, poate mai puțin relevant pentru scrisul lui DRP, dar definitoriu pentru comportamentul său, a însemnat ajutorul dat constant mai tinerilor autori și efortul de a rezista prin literatură unei ideologii unice tot mai sufocante. Cine a făcut mai mult și mai bine decât DRP, în acest sens, înainte de 1990, ne poate semnala contribuția sa.
La 80 de ani, îl văd pe scriitor parcurgând cu o amuzată curiozitate rândurile aniversare care i s-au dedicat, și apoi întorcându-se firesc, ca și cum nu ar fi vorba despre el, la scrisul său, adică la literatura care ne-a salvat în epoca trecută și care o va face încă o dată, în aceasta.
Viața românească, 2015
