Românul: ştiu eu ce ştiu

Atunci cînd se bucură, Românul este excesiv. Fie se bucură de unul singur, în forul său interior, oferind celorlalţi o mină de om victimizat; fie – la cealaltă extremă – chiuie şi joacă de s-audă tot cartierul. În ambele ipostaze, ceva s-a adăugat în timp şi se tot adaugă, prin reiterare, bucuriilor noastre fundamentale.

Acestea sînt, aşa zicînd, impure. De-a lungul epocilor istorice, ne-am tot încîntat de lucruri, elemente, contexte care s-au dovedit mai apoi funeste; am aclamat învingători transformaţi ulterior în perdanţi; ne-am bucurat, mult şi tare, cam pe degeaba.

Sîntem deci păţiţi. Întrucît centrul nostru de greutate a fost mai degrabă în afara, decît în interiorul structurii naţionale, evenimentele externe au cîntărit incomparabil mai mult decît programul şi realizările pur autohtone. Sub mîndria de a fi român, declamată la serbări şi cîntată la chefuri, mai spre dimineaţă, se ascunde o îngrijorare profundă, legată de adevăratul nostru loc în lume. Sîntem conştienţi că aproape întotdeauna am depins de voinţa superioară a unei entităţi (un stat, un imperiu, o uniune) ce ne-a obligat să ne înclinăm, să ne conformăm, să ne ajustăm, să ne adaptăm. Am făcut-o, am tot făcut-o: mai întîi în logica de sistem a unora, apoi resetaţi după comandamentele altora, mai tîrziu reprofilaţi în umbra unui nou Tătuc… Privim frecvent în direcţia în care priveşte cel puternic, puterea adevărată fiind a lui, nu a noastră. Cînd balanţa înclină spre un alt protagonist, ne oferim acestuia cu grabă şi fără jenă, felicitîndu-ne pentru simţul atît de dezvoltat al oportunităţii. În sinea noastră – acolo unde nu prea vrem să coborîm – simţim şi ştim că „diplomaţia” e de fapt oportunism; şi că obiectivul nostru numărul unu e să ne salvăm prin aliniere în front. Am avut vreodată motive de bucurie adevărată?

Au fost cîteva mari momente, în care „politica instinctului naţional” s-a văzut împlinită, şi încă într-o formă de nimeni prevăzută. Este un noroc al vieţii mele că am prins un asemenea moment: cel al Revoluţiei din decembrie 1989. Am trăit atunci, majoritatea românilor, trei zile de graţie, în care toată lumea era a noastră şi atingeam cerul cu mîna. După trei zile, a venit refluxul tipic, cu dedesubturile urîte şi culisele îngrozitoare. Bucuria noastră n-a mai fost a noastră; şi n-a mai fost pură. Ca de atîtea ori în Istoria lăsată în urmă, dar continuînd să reverbereze, ceva sau cineva a stricat desenul, compoziţia şi miza satisfacţiei colective.

Dacă nu pot avea mulţumiri care să traverseze întreaga fiinţă naţională şi să dureze mai mult decît o zi şi-o noapte, voi face tot ce stă în puterea mea ca să mă bucur pe cont propriu. Macro-proiect comun, solidaritate socială, coeziune naţională: a se slăbi! Mă laşi? Important sînt eu, cu mînuţele mele, care trebuie să apuce cît mai mult şi cît mai repede, înainte să se prindă fraierii. După un timp, cocoţat cocoşeşte pe averea făcută, voi organiza baluri de cristal şi voi da burse studenţilor merituoşi. Dar la bal camerele de luat vederi vor sta fixate pe mine; iar bursele studenţilor vor purta numele meu. Ceea ce înseamnă că bucuria mea nu e reuşita. Bucuria mea e să vuiască tîrgul: uite-l pe-ăsta, care a reuşit.

Individualism, egoism, meschinărie, exhibiţionism: luaţi un neam adaptabil şi tăvăliţi-l prin praful şi ciulinii Istoriei, schimbînd numai cizma care-i imprimă direcţia. Ce iese din această tăvăleală nu e chiar cea mai bună parte a noastră.

(sursa foto: cunoastelumea.ro)