Românul: fără modestie

Profilul psiho-moral al Românului e unul bombat. Observaţia poate fi făcută în sfera marilor reprezentări şi proiecţii ale imaginii etnice, dar şi în cea a vieţii obişnuite, mărunte, de zi cu zi.

Să vedem ce se întîmplă pe o stradă oarecare, relativ circulată, dintr-un oraş românesc. Fiecare automobilist şi fiecare pieton au un apreciabil şi exclusivist respect de sine, combinat cu o vizibilă lipsă de consideraţie pentru ceilalţi participanţi la trafic. Regulile, respectarea lor, îi vizează întotdeauna pe alţii. Eu trăiesc în regimul excepţiilor, prin derogare. Impersonalitatea şi implacabilitatea legii pot fi îmblînzite, modulate în beneficiu propriu: dar, atenţie!, mă refer la mine, în nici un caz la toţi mitocanii…

Aţi urmărit comportamentul celor ce „stau” la o coadă românească? Imposibil să nu fi remarcat dorinţa imperioasă a noului-venit de a avansa, fraudulos, înaintea celor aflaţi deja acolo. Pe această permanentă dorinţă de rocadă, coada autohtonă este una stranie, ea însăşi răsturnată: îngroşată la vîrf, în faţă, şi anemică la bază, în spate. A ajunge în frunte, în locul altuia, fără a sta mai întîi în urmă, în anonimatul tranzitoriu, la locul tău: aşa cum nu respectă regulile de circulaţie, Românul nu-şi asumă traseele profesionale şi sociale, timpii lor, durata de realizare. S-a tot vorbit despre modul în care ţara de la gurile Dunării a ars etapele sincronizîndu-se cu Occidentul evoluat. Saltul revoluţionar analizat de Lovinescu se datorează, pe vectorul pozitiv, spiritului nostru întreprinzător; dar, în egală măsură, lipsei generale şi individuale de modestie.

Dacă un român oarecare se consideră centrul lumii şi se comportă ca atare, nu e surprinzător că Românul, ca emblemă, se auto-situează fără pic de realism geografic şi istoric, civilizaţional şi cultural. El se proiectează de asemenea mult în faţa celor dinaintea lui, într-o cu totul altă categorie decît cea a esticilor înconjurători. Bulgarul, Sîrbul, Slovacul, Cehul, Polonezul (pentru a nu mai vorbi despre Maghiarul şi Ţiganul pe care i-am vrea, contradictoriu, şi implicaţi, şi dez-implicaţi) nu apar în discuţiile şi nici măcar în bancurile naţionale. Acestea rulează numai personajele de calibru, numai echipele naţionale de primă ligă: Americanul, Evreul, Rusul şi… aţi ghicit, Românul.

Complexul de superioritate grefat pe unul de inferioritate se explică prin chiar centralitatea pe care ne-o rezervăm nouă înşine, în bine şi în rău. Întîrzierea noastră istorică se datorează factorilor exteriori, constrîngători. Fiind la răscruce de imperii, am rămas prizonierii de lux ai unei condiţii geo-strategice nefericite. Sîntem şi am fost mereu în centrul evenimentelor, fapt care ne face să oftăm melancolic şi să tuşim cu mîndrie patriotică. Ciudat că, dintre toate popoarele şi populaţiile, numai noi am ţinut piept atîtor imperii succesive şi concomitente, atîtor valuri de agresiune. Şi mai bizar că, deşi ne plasăm în centrul şi în vîrful lumii, această lume europeană şi globală refuză să ne recunoască întîietatea. Oare de ce? Nu este încă o probă că Românul, dacă nu poate fi ajuns din urmă, trebuie detronat printr-o conspiraţie a celor – să admitem – mai puternici? În această grilă de lectură şi interpretare, continuitatea dintre ceauşismul paranoic al anilor ’80 şi democraţia văicăreaţă postrevoluţionară mi se pare deplină. Împiedicaţi să fim primii, ne flagelăm cu voluptate ca fiind ultimii.

Ca la noi, la nimeni.

(fragment din volumul „Cinematograful gol”, Editura Polirom, 2011)

(sursa foto: diseara.ro)