Românul: cam neserios

Românul promite, promite cu jurăminte, cu „pe cinstea mea” sau mai abstractul „pe cuvînt de onoare” – şi nu face. Sau face el ceva, dar nu chiar ce trebuia, şi nu tocmai la termenul convenit, şi în orice caz nu tot ce avea de făcut. De ce promite atunci?

Promisiunile noastre ţin de un plan discursiv, de o frazeologie tare cu care ne îmbătăm în primul rînd noi, care o utilizăm. Ne simţim importanţi ca parte individuală şi comunitară a unui contract şi sîntem foarte scrupuloşi cînd verificăm, punct cu punct şi subpunct cu subpunct, obligaţiile partenerului faţă de noi. Tot ceea ce s-a angajat să facă, să facă neîntîrziat.

Reciproca nu e valabilă. Între angajamentul nostru şi realizarea propriu-zisă a promisiunii, a secvenţei, a secţiunii de contract ce ne revine se interpun enorme, nescontate dificultăţi exterioare. Pare că universul a conspirat pentru ca eu să nu-mi pot onora obligaţiile asumate prin semnătură şi întărite prin juruinţe.

Românul ar putea bineînţeles să facă tot ceea ce promite că face, cu două condiţii. Prima, să nu se mai avînte retoric în faza întîi, a proiectelor şi proiecţiilor. Să făgăduiască mai puţin, să-şi verifice lui însuşi nu atît potenţialul, cît răbdarea şi disciplina lucrului făcut bine. A doua, să fie ceva mai serios, fiindcă ştie din experienţa populară că ulciorul nu merge de multe ori la apă. Şi dacă ulciorul mai merge, mortul nu se mai întoarce de la groapă…

Seriozitate nu înseamnă să ai o mină preocupată, gravă atunci cînd îţi pui semnătura pe o filă cu lucrurile pe care le ai de făcut. Atunci poţi chiar să fii vesel şi senin, fiindcă vei avea mai tîrziu o perioadă de muncă încordată, în care vei fi implicat pînă peste cap. A fi serios înseamnă a suprapune aproape perfect vorbele cu faptele tale, promisiunile pe care le faci cu rezultatele pe care le dai, proiectele concepute în faza iniţială cu execuţia lor în fazele ulterioare.

Parte din mobilitatea lui specifică, parte din lejeritatea relaţională şi conversaţională (Românul leagă extrem de uşor relaţii noi şi îţi spune povestea vieţii între două staţii de tramvai), actorul acesta atît de dotat intră în rolul seriozităţii în actul întîi şi apoi, prin noi tirade convingătoare, te face să-i accepţi întîrzierile, carenţele, toate punctele negre din ceea ce ar fi trebuit să realizeze. Mă pun în locul unui funcţionar al unui organism din Uniunea Europeană venit să evalueze cum am progresat noi într-un anumit sector. Ce poveşti exotice şi supranaturale, ce thriller şi ce telenovelă lacrimogenă pentru corectul, sobrul şi „ştersul” funcţionar ascultînd arborescentele explicaţii româneşti, scuzele noastre istorice, motivaţiile abisale servite între doi mititei tradiţionali şi una mică arzînd ca focul…

Lucrurile nu sînt atît de simple precum par. Fiindcă nu facem tot, şi totuşi facem cîte ceva; rareori se întîmplă să urmăm desfăşurătorul convenit, dar compensăm adeseori printr-o energie întreprinzătoare formidabilă, scoţînd situaţia din punctul mort; întîrziem şi totodată ne grăbim; sîntem superficiali în chestiunile mari şi profunzi în cele aparent mici. Românul nu este, el, într-un fel anume sută la sută, numai aşa şi altfel nu. Este din toate cîte puţin, e din multe cîte ceva.

Vorbim frecvent despre rigoarea spiritului german, despre nemţii care ne lipsesc: oamenii aceia fundamental serioşi. Ehei, noi n-am fost ca ei, dar nici antiteza lor perfectă. Sîntem la mijloc, cam neserioşi, mereu disponibili.

 (fragment din „Cinematograful gol”, Editura Polirom)

(sursa foto: cadouriperfecte.ro)