Daniel Cristea-Enache 
S-a vorbit destul de mult, chiar inflaționist, despre rezistența prin cultură în epoca trecută și din ce în ce mai ironic, ca și cum a rezista prin cultură ar fi fost o soluție de adaptabilitate și nu o soluție de rezistență și de curaj. S-a vorbit, evident, și despre rezistența prin credință în același interval istoric, social și politic. N. Steinhardt intră într-o arie care este deja a Colocviului Fundației Credință și Creație – Maica Benedicta de la Putna. M-am referit în anii precedenți la alte personalități excepționale ce fac parte din aceeași arie de valori: Ion D. Sîrbu și Ileana Mălăncioiu. Ce au în comun Sîrbu, Steinhardt și Mălăncioiu, dincolo de unicitatea setului de experiențe ale fiecăruia dintre ei?
În primul rând, ilustrarea unei individualități autentice confruntate cu un sistem, cu o structură închisă a societății în care aceasta trebuie să supraviețuiască inclusiv moral, nu numai fizic, fără să se plieze, fără să devină una cu societatea confiscată de statul comunist. E vorba, așadar, de o existență cotidiană, dar fără adaptare. Problema pe care fiecare dintre acești trei intelectuali o proiectează și, în același timp, problema hotărâtoare, decisivă în discuția noastră, a celor care încă își mai amintesc ceea ce s-a întâmplat înainte de ‘90, este următoarea: cum să trăiești în socialismul real zi după zi și totuși să nu trăiești în el. Să depășești, prin setul tău de experiențe, atât sistemul, cât și structura închisă în care ai fost introdus în mod abuziv. În ce grad e posibilă afirmarea personală, fără sacrificarea ori reducerea unui volum al conștiinței.
Ceea ce se poate observa dintr-o perspectivă mai largă, mai rece și într-o abordare mai degrabă istorică este ceea ce am numit o asimetrie a intrării, respectiv ieșirii unor generații în și din comunism. Altfel spus, generația lui Steinhardt, a lui Sîrbu, a lui Dinu Pillat și a altor tineri de elită intră la tinerețe în ceea ce va reprezenta un totalitarism întins pe 40 de ani în România. Acești tineri născuți și formați deja intelectual, moral și psihologic într-un regim al libertății și al pluralismului democratic intră la tinerețe într-un regim totalitar, dictatorial. Iar prețul pe care îl plătește fiecare dintre ei este mare.
E terifiant să te naști și să te formezi în libertate și apoi să intri într-o închisoare mai mică sau mai mare. Și de aici, elementul de depresie, de traumă, efectul psihologic foarte vizibil din majoritatea scrierilor lor, fie că sunt scrieri de mărturie confesivă la persoana I, fie că sunt scrieri ficționale, cu transfer simbolic spre personaje.
Asimetria în partea cealaltă prezintă situația în care o generație născută și formată în comunism, în totalitarism, iese din dictatura și național-comunismul lui Ceaușescu. Pentru noi, Revoluția a însemnat intrarea într-un regim al libertății și al pluralismului. Am avut așadar traseul invers față de generația lui Steinhardt.
De asemenea, apar diferențe semnificative în felul în care văd aceeași realitate istorică, socială și politică cei aflați în lagărul socialist, în Est, în aria de dominație sovietică și, pe de altă parte, cei aflați în Occident și în țările din afara acestei arii de influență. Pentru cei din lagărul socialist, pentru noi, așa cum declara într-un interviu Ileana Mălăncioiu, conta fiecare centimetru pătrat de libertate smulsă prin eforturi supraomenești regimului. În schimb, cei din Occident consideră libertatea ca fiind un dat și nu un rezultat. Este ceva firesc, ceva de la sine înțeles. Inclusiv românii care pleacă, se exilează și se impregnează de modul de existență occidental, chiar dacă păstrează în continuare tematica și problematica românească, au un alt raport cu libertatea decât au cei din țară; exemplul oferit de Monica Lovinescu, la Europa liberă, e relevant.
Putem înțelege astfel diferențele de opinie și chiar polemicile dintre Noica sau Steinhardt, dintre cei rămași în țară și prietenii de departe care gândesc, inevitabil, altfel. Din această perspectivă, nu mai surprinde felul în care vorbește Steinhardt, într-un fragment din Jurnalul fericirii, despre omul occidental văzut de el pe stradă, sintetizat într-un mod destul de dezagreabil, caracterologic. Este văzut într-o dimensiune minoră, într-un spațiu moral din care morala, de fapt, a fost evacuată și în care s-a instalat și s-a ramificat numai interesul mărunt și personal. Asta se întâmpla înainte de al Doilea Război Mondial și, evident, înainte de detenția lui Steinhardt. Ce spune el despre omul occidental, despre francezi, după ce a umblat prin Occident, prin Franța: „îi durea în cot, ceva mai jos, de vecini, de părinți, de țara lor, de ieri și de mâine, de Dumnezeu, de orice. Erau sătui, plictisiți, morți. Ironia își ia revanșa, adaugă Steinhardt. La capătul inteligenței lucide – o emblemă a spiritului francez – stă nerozia oarbă”.
Sună foarte apropiat de ceea ce va spune Ion D. Sîrbu în jurnalul său, după ce a fost, la rândul său, în Occident. „Stă nerozia oarbă și suprarafinamentul dă în gropi”. Prin urmare, aceștia ar fi francezii, omul occidental la care noi ne închinăm ca la o icoană – pus în opoziție de Steinhardt cu el însuși, după experiența închisorii politice din comunism. „Iar eu, mergând pe străzi, totul e Dumnezeu, eroismul e totul”.
Adevărul, august 2016
Din volumul „Aproape liber”, Curtea Veche Publishing, 2016
Pentru comenzi online, intrați aici:
Dacă doriți să primiți cartea împreună cu autograful & dedicația autorului, nu uitați să specificați acest detaliu în momentul când comandați online/telefonic.
