Daniel Cristea-Enache 
Recenta demisie a dlui Andrei Marga de la conducerea Institutului Cultural Român ne pune în fața unei dileme. Folosind pluralul, mă refer la cei care am apreciat (la superlativ) activitatea echipei din anii în care dl Horia-Roman Patapievici s-a aflat la conducerea aceleiași instituții. Iar dilema este următoarea. Cum e mai bine, din punctul „nostru” de vedere? Să se aleagă praful de tot, printr-o nouă numire, dar într-un același cadru de gîndire, în care politicile culturale ale ICR-Marga să fie continuate fără dl Marga? Sau ar fi mai bine ca la cîrma acestei instituții să vină un intelectual care să continue ce s-a făcut în anii ICR-Patapievici? Altfel spus: e dezirabil un ICR-Marga fără dl Marga sau un ICR-Patapievici fără dl Patapievici?
Evident, într-o cultură democratică, a instituțiilor impersonalizate puse în slujba cetățeanului și a dreptului acestuia de a fi reprezentat, cultural, de cei mai importanți artiști ai țării sale – asemenea condiționări nominale pentru activitatea unei instituții nu se mai pun. Acolo, în Occidentul „putrefact” și în capitalismul „sălbatic”, instituțiile merg în virtutea unor reguli și a unui mecanism ce nu pot fi gripate prin voința bezmetică a cuiva.
La noi însă, din nefericire, instituțiile nu merg de la sine; dacă sîntem realiști, e suficient să privim în jur pentru a constata acest lucru. Ar fi minunat să meargă singure și noi să n-avem a ne amesteca, acum, într-un subiect care nu e unul personal, ci macro-cultural. Din păcate, mă tem că situația de la ICR nu se va rezolva prin ea însăși.
Cred că „ne” trebuie un om care să facă din Institutul Cultural Român acea instituție performantă pe care a reușit să o construiască dl Patapievici; și pe care a reușit să o decredibilizeze dl Marga. Omul despre care vorbesc ar putea fi chiar dl Patapievici; ar fi drept și legitim să fie chiar el. Dar pentru a nu lega exportul culturii noastre de refuzul, pe care-l anticipez, al acestui intelectual strălucit, și pe de altă parte, pentru a nu veni cu ideea că nu mai există alt om care să nu împărtășească valorile și viziunea sa culturală – voi face un „portret-robot” al celui pe care-l văd eu în fruntea Institutului Cultural Român, în anul de grație 2013, în care România este stat membru al Uniunii Europene.
Firește că portretul-robot îl voi face gîndindu-mă tot la dl Patapievici; doar că nu voi mai menționa acest nume, ca să nu personalizez prea mult.
În opinia mea, ar trebui ca viitorul președinte al Institutului Cultural Român să fie un intelectual cu care să nu-ți fie rușine să te prezinți în alte spații culturale. Între un președinte care inaugurează o filială ICR la Târgu-Jiu și unul care oferă un Premiu „Marin Sorescu” la Tîrgul de Carte Bok- & Bibliotek de la Göteborg, opțiunea mea este pentru al doilea.
Președintele la care mă gîndesc trebuie să fie recunoscut de cei mai importanți artiști din țara sa. El a plecat, cu ani în urmă, din România și este evreu, nu român „verde”, de speță caragialiană ori legionară. Dar ce a făcut acest om pentru cultura română, acolo unde a ajuns (în țara Premiului Nobel), n-a mai făcut nimeni.
De la regretatul Marin Sorescu la Mircea Cărtărescu și de la Norman Manea la Herta Müller, de la Ioan Es. Pop la cei mai tineri poeți, acest intelectual devotat interesului public (căci cultura este parte a interesului public, pe termen scurt, mediu și lung) a proiectat și a sprijinit o hartă a reperelor românești, fără obișnuitele coterii, liste și listuțe, reciprocități avantajoase. S-a gîndit la alții, nu la el; i-a tradus și promovat pe alții, nu pe el; a făcut pentru alții, nu pentru el.
Președintele la care mă gîndesc a dat substanță, anvergură și stil instituției pe care a construit-o în țara Premiului Nobel. A fost sprijinit de instituția centrală, în anii conducerii lui H.-R. Patapievici; și a fost „luxat”, prin amputări de buget și șicane revanșarde, în lunile conducerii următoare.
Președintele la care mă gîndesc are harta nu doar a reperelor românești, ci și a celor internaționale. Știe, din interior, ce se „cere” și este acolo unde trebuie să fie, din punctul de vedere al intereselor culturale românești. E nu doar un om devotat acestui interes public, ci și unul ultracompetent și extrem de bine informat. Cînd nu cunoaște în detaliu un lucru, apelează la specialiști pentru a se lămuri, fără acea aroganță dîmbovițeană a priceputului în toate.
Revin la dilema anterior schițată. Ce este mai bine? Să se aleagă praful de tot, la Institutul Cultural Român, și noi să aplaudăm falimentul instituțional și cultural? Sau e dezirabil ca la Institutul Cultural Român să vină un om și o echipă care să sprijine realmente cultura românească în lume și să servească interesul public?
Eu prefer a doua variantă. Președintele la care mă gîndesc, pentru binele Institutului Cultural Român și al culturii române, este dl Dan Shafran.
Observator Cultural, iunie 2013
Din volumul „Aproape liber”, Curtea Veche Publishing, 2016
Pentru comenzi online, intrați aici:
Dacă doriți să primiți cartea împreună cu autograful & dedicația autorului, nu uitați să specificați acest detaliu în momentul când comandați online/telefonic.
