Poezie religioasă și nu prea

Una dintre cele mai dezbătute probleme literare a fost (și a rămas) dacă Arghezi este ori nu un poet religios.

S-a consumat multă cerneală pe marginea acestui subiect, inclusiv în anii „Epocii de Aur”, când o discuție despre religie nu era pe deplin liberă. Arghezi fiind un autor de prim-plan, iar versurile sale suficient de cunoscute pentru ca nu numai specialiștii, ci și publicul mai larg să aibă o bună reprezentare a referentului, era chiar incitantă discuția: este Arghezi, autor de psalmi, un poet religios? Sau particularitățile poeziei sale, lexicul colțos, turnura de rebeliune a unor versuri, îndrăzneala dusă până la blasfemie îl duc departe de o zonă a liricului religios în care Voiculescu intră mult mai firesc?

Ovid S. Crohmălniceanu, care i-a dedicat lui Arghezi pagini critice pătrunzătoare și la rândul lor curajoase, nota paradoxul că a vrea, precum psalmistul arghezian, să pipăi dumnezeirea și să urli „este!” e cel mai bun mijloc de a o anula. Când planurile se întâlnesc și Dumnezeu poate fi atins ca oricare muritor, însăși ideea de Dumnezeu se pierde. Transcendentul nu este pipăibil. De aceea Crohmălniceanu forța nota interpretării și numea religioase nu versurile din psalmii arghezieni, ci pe cele dintr-o poezie precum Har, în care subiectul liric e dat de umilii noștri… cartofi. Să recitim Har: „Îmbrăcați în straie de iască/ Sunt gata cartofii să nască./ S-au pregătit o iarnă, de soroc,/ Cu cârtițele la un loc,/ Cu întunericul, cu coropijnița și râmele/ Și din toate fărâmele/ Au rămas grei ca mâțele,/ Umflându-li-se țâțele./ Auzi?/ Cartofii sunt lehuzi./ Ascultă, harul a trecut prin ei/ Virginal, candid și holtei,/ Dumnezeiește./ Cel-de-Sus și din veac binevoiește/ Să-și scoboare sfintele scule/ Până la tubercule,/ Și pentru negul cartofilor cald/ Face descântece, ca pentru smarald./ Într-o noapte/ Li s-au umplut straiele cu lapte/ Ca să-și hrănească un pui/ În fiecare vârf de cucui.”.

Importantă, aici, nu este atât menționarea Creatorului, cât revelația că El face și desface o germinație a vieții. Personajele lui Arghezi sunt atât de modeste și de ne-poetice, încât puțini autori ai noștri s-au încumetat să facă versuri cu ele: cârtițele, coropijnița, râmele apar rar în lirica autohtonă, fiindcă privirea noastră bate departe și poezia trebuie să fie cu lună, cu stele și cu cerul de un albastru ca ochii iubitei. Or, când vine Arghezi cu coropijnița și râmele lui și ajunge la cartofii borțoși, pare că textul va fi orice altceva decât un exemplu de lirică religioasă.

Și totuși, dacă reflectăm mai mult asupra problemei, e posibil să ajungem și noi la aceeași concluzie cu a lui Crohmălniceanu. Începe să ne displacă poezia afișat și ostentativ religioasă, canonică la propriu și la figurat, plină de îngeri și mustind de credință; și în care totul se urmează după o linie cuminte și tradiționalistă. Încep să ne displacă și micile abateri de la linie, făcute programat și controlat de poetul care vrea să demonstreze complexitatea gândirii sale, înainte de a reveni la matca dreptei credințe. Asemenea cumințenii și îndrăzneli de manual nu ilustrează nici marea poezie, nici credința însăși: prima impredictibilă, a doua ne-negociabilă, și ambele de o adâncime ce dă vertij.

Căci, da, rebelul Arghezi e religios în poemul lui cu cartofi, pe când ortodoxul Ioan Alexandru nu prea este în atâtea și atâtea poezii cu imagerie si broderie strict-religioasă. Să vedem și câteva versuri ale „fratelui” Alexandru, citate admirativ de Dan C. Mihăilescu în noua și frumoasa lui carte de la Humanitas: „Sunt numai imn și laudă și plâns/ Și numai lire în neștire/ Și numai crini îmbălsămând/ Obrazul tânărului Mire// Sunt numai fluturi și lumini/ Și numai pururea Mireasă”. Sau: „Iubirea nu-i decât a ști/ Să te retragi în ceasul cuviinții/ Când clopotele cad pe cer/ Și-ți cer luminile ființii”. Dacă Arghezi are și fiere, nu numai în pamfletele lui ucigătoare, ci și în Flori de mucigai, Alexandru are cam multă miere – și a citi în suită asemenea poezii ar avea efectul invers celui scontat de poet. Cumințenia poeziei religioase o fi făcând-o să fie religioasă, dar o face să nu mai fie poezie.

Căci merită să vedem poezia religioasă ca pe o zonă a problematizării și a meditației încordate, a revelației îndelung amânate și a mântuirii improbabile, iar nu ca pe una confort I, având fir direct cu Dumnezeu și îngerii pe palier. Poezia religioasă exclude, după mine, decorativul și conformismul tematic, imaginea-standard, clișeul. Ea explorează cu instrumente specifice un orizont atât de înalt și de uluitor, încât numai de versuri modeste, dar comme il faut, nu e nevoie aici și acum. Poezia religioasă nu e despre un Dumnezeu luat în posesie în versuri „ce din coadă au să sune”, ci despre omul care, căutându-L, are fie neputința tragică, fie fericirea extatică a (ne)întâlnirii. A scrie poezie religioasă este de aceea foarte dificil – și industrioșii domeniului nu-mi inspiră prea multă încredere. Ce diferență între ei și Blaga: „Portarul înaripat mai ţine întins/ un cotor de spadă fără de flăcări./ Nu se luptă cu nimeni,/ dar se simte învins./ Pretutindeni pe pajişti şi pe ogor/ serafimi cu părul nins/ însetează după adevăr,/ dar apele din fântâni/ refuză găleţile lor./ Arând fără îndemn/ cu pluguri de lemn,/ arhanghelii se plâng/ de greutatea aripelor./ Trece printre sori vecini/ porumbelul sfântului duh,/ cu pliscul stinge cele din urmă lumini.”.

Versurile lui Blaga citate aproape integral sunt din Paradis în destrămare și au curajul, ca și cele ale lui Arghezi, de a fi poezie religioasă fără să fie poezie religioasă.

Adevărul, septembrie 2015

Din volumul „Aproape liber”, Curtea Veche Publishing, 2016

Pentru comenzi online, intrați aici:
Dacă doriți să primiți cartea împreună cu autograful & dedicația autorului, nu uitați să specificați acest detaliu în momentul când comandați online/telefonic.