O ceaşcă de cafea

Dintre numeroasele vicii omeneşti, unul relativ nepedepsit este cafeaua. Din fericire.
Spre deosebire de băutorii care, pe străzile Americii, îşi ascund sticlele în pungi de hîrtie, ori de fumătorii tot mai hăituiţi de autorităţi cărora li s-au urcat fumurile la cap, eu pot să beau cafea la orice oră din zi şi din noapte, acasă şi la serviciu, în cafenea, pe trotuar şi pe stradă, la volanul maşinii şi pe timpul unui zbor cu avionul. Dacă aş intra vreodată într-un submarin, precis aş sorbi, îndată după scufundare, o cafeluţă cu lapte.
E pentru mine un fel de drog cotidian, nu numai un mod de a intra în priză; un reflex ce însoţeşte deschiderea ochilor şi un ritual individual-social. Ce poţi să bei dimineaţa devreme, cînd ridicarea la verticală e atît de dureroasă şi cînd patul cald încă pare că foşneşte ademenitor din cearşafuri? Ce poţi să consumi în după-amiezele grele şi în serile chinuitoare, cînd ai de făcut o tonă de note pe marginea unei cărţi? Cine îţi e alături noaptea tîrziu, practic la orele mici ale zilei următoare, cînd mort-copt trebuie să-ţi scrii cronica?
Şi ce lichid să stea între tine şi un prieten sau un cunoscut, la domiciliu ori în oraş? Berea? Berea, da, numai că sacrifici dieta. Vinul? Ar fi ideal, dacă n-ai fi obligat să iei o sticlă întreagă. Ţuiculiţă, whisky, uzo, Bloody Mary, coniac, vermut, şampanie Zarea? Discuţia ar aluneca atunci pe pante imprevizibile şi s-ar transforma, dintr-un dialog relaxat, cu libertăţile individuale încă păstrate, într-o conversaţie-libaţie. Întîlnirea ar degenera: într-un mod desigur plăcut, dar tot degenerare se cheamă că e.
Aparte de filozofia degustării ei, cafeaua este deci o necesitate socio-culturală. Am tot încercat să le explic asta colegelor mai mămoase cu care mi s-au intersectat paşii profesionali, dar degeaba. Cerîndu-le o cafea bună, le arătam cu lux de amănunte că e şi frumos, şi sănătos, şi armonios să purceadă la treabă, spălînd ibricul ori filtrul, umplîndu-l cu apă şi întorcînd deasupra linguriţele de un brun îmbătător. Ţi-ai găsit! În afara replicilor de genul „Dar tu cîtă cafea bei pe zi? Vezi că nu-i sănătos!”, ori, la un nivel şi mai de jos, „Da’ de ce nu-ţi faci singur?”, rareori am avut parte de reacţii juste, adecvate, calificate. Tristeţea consumatorului de cafea obligat să devină producător pentru a fi şi beneficiar…
M-am refugiat, atunci, în producţia proprie şi în comerţul capitalist. Nu sînt un cafegiu cusurgiu, cu preferinţe absolute şi idiosincrazii. Ştiu să savurez o cafea la ibric făcută, după tipic, de Gabriel Dimisianu; dar şi un ice-coffee post-industrial, ţinut lîngă schimbătorul de viteze. Sînt un artist al filtrului, dar aceasta nu înseamnă că dispreţuiesc un cappuccino original (nu la plic, vă rog mult!). Ceea ce admir, la superlativ, este distanţa cît mai scurtă dintre exprimarea necesităţii de a bea o cafea şi satisfacerea ei; dintre dorinţă şi execuţie. Avînd cana plină lîngă mine, pot să amîn plăcerea întîlnirii cu magica poţiune, prin acea perversiune a proprietarului de drept şi de fapt. Cînd cana e însă goală ori nu există, simt cum mă cuprinde disperarea.
Îl înţeleg prea bine pe acel Ivan căruia peştişorul de aur i-a îndeplinit trei dorinţe. Prima: să-i curgă prin curte un rîu de vodcă. A doua: să aibă parte în fiecare zi de o ploaie de vodcă.  Iar a treia şi ultima dorinţă: peştişorule, te rog mult, serveşte-mă cu una mică de vodcă!
Cinzeaca lui şi cafeluţa mea.

(sursa foto: foodstory.ro)