Daniel Cristea-EnacheDaniel Cristea-Enache
29.05.2016

Noi şi-ai noştri

A trecut ceva vreme de la Revoluţie, dar continuăm să privim cu suspiciune acel tip de unanimitate betonată, pe cît de artificial obţinută, pe atît de pompos declamată de la tribuna oficială a regimului trecut. O falsă concordie, o tristă horă colectivă în care se prindeau – în ordine – muncitori, ţărani şi intelectuali, pentru a-şi arăta sprijinul entuziast pentru politica Partidului Comunist Român, în frunte cu Secretarul său General.

Orice s-ar spune, am rămas marcaţi de acele solidarităţi alterate în însuşi principiul lor, de tehnica nivelării şi obligaţia intrării în rînd. Resimţim încă, după atîţia ani, povara adeziunilor silite, a opiniilor în conformitate cu o linie partinică bine trasată. Indicaţii preţioase? Numai cînd îţi aduci aminte de această sintagmă, un rictus îţi înfloreşte pe figură; şi tragi cu şi mai mult nesaţ în piept aerul libertăţii de azi. Libertatea de a gîndi şi de a scrie ce gîndeşti; libertatea de a spune adevărul şi libertatea de a greşi; libertatea de te solidariza cu alţii şi libertatea de a fi singur, complet singur, dacă aceasta ţi-e voia. După o epocă de aur calp şi de omogenitate silnică, a venit una a individualismului pregnant şi a multiplelor singurătăţi.

Şi pentru că scriitorii, artiştii s-au situat mai mereu în avangarda societăţii, lumea noastră literară s-a configurat într-un mod care să îndepărteze pericolul izolării. Scriitorul român, indiferent de religie, vîrstă, sex şi capacităţi intelectuale, este invitat stăruitor să facă parte dintr-o grupare. Un grup bine sudat, cu un set de convingeri disponibile pe hîrtie şi pe dischetă, actualizate, din cînd în cînd, prin noi ucazuri emanînd de la un Centru. Toţi membrii grupului au, fireşte, aceleaşi valori şi principii, dar şi aceleaşi gusturi, simpatii şi antipatii, admiraţii şi ranchiune. O carte care i-a plăcut Şefului place, automat, tuturor, iar un autor antipatizat la vîrf va fi sistematic injuriat la bază. Situaţia ar fi destul de tristă, dacă n-ar deveni comică prin proliferarea acestor grupuri şi grupuscule (tabere, coterii, găşti) ferm convinse, fiecare, că se află în posesia adevărului integral, şi că toate celelalte orientări sînt profund greşite ori necinstite. Naţionalişti şi internaţionalişti, autohtonişti şi europenişti, ideologi de stînga şi ideologi de dreapta, liberali şi conservatori, modernişti şi postmodernişti, fracturişti şi fripturişti: tot atîtea opoziţii şi adversităţi nete. E suficient să aderi la una dintre aceste grupări de pe eşichierul politico-literar pentru a respira uşurat şi a te simţi salvat. În sfîrşit, nu mai eşti obligat să gîndeşti cu capul tău, să ai propriile valori, nuanţe şi îndoieli. Responsabilitatea individuală se topeşte pînă la dispariţie: ura! eşti parte dintr-un batalion ce mărşăluieşte triumfător pe o uliţă. Nu contează că, pe uliţele vecine, defilează alte grupuri cu alte steaguri, stîrnind, la fel, praful şi hazul oamenilor ieşiţi la portiţă. Noi şi-ai noştri ne simţim bine aşa cum sîntem, iar ei şi-ai lor îşi cîntă, mai mult ca sigur, neputinţa. Nu mai contează că bulevardul civilizaţiei şi al traficului, al benzilor multiplicate şi al circulaţiei intense, în diferite sensuri, dar după aceleaşi reguli, se află la o distanţă apreciabilă. Este important ca noi să ne simţim stăpîni absoluţi pe o uliţă tot mai desfundată, baroni pe jalnicul nostru petec de scenă literară.

Vă urez succes, dragi tovarăşi. Dar pe mine, unul, vă rog să nu contaţi.

(text din „Cinematograful gol”, Editura Polirom, 2011)

(sursa foto: webcourier.ro)