Nimic nu întrece liniştea şi măreţia unei dimineţi de Paşte

– ÎPS Ioan Robu în dialog cu Daniel Cristea-Enache (fragment) –

ÎPS Ioan Robu (foto: arhiva ARCB / Arhidieceza Romano-Catolică de Bucureşti)

Daniel Cristea-Enache: Monseniore, nu numai oamenii devin mai buni în preajma marilor sărbători (ca şi în momentele tragice), ci şi societatea, în ansamblul ei. Dincolo de marketing-ul ce exploatează comercial Paştele ori Crăciunul, aceste două mari sărbători curăţă, în diferitele straturi, sufletul omului şi conştiinţa socială a comunităţii.
În 2014, Paştele catolic şi cel ortodox se prăznuiesc în aceeaşi zi. La finalul acestui dialog, pentru care vă mulţumesc: credeţi că asemenea sincronicităţi sunt simbolice pentru coeziunea noastră comunitară – ori sunt nişte „potriveli” fără o semnificaţie mai înaltă?

ÎPS Ioan Robu: Întrebarea pe care mi-o puneţi este complexă, pentru că atinge multe aspecte, şi poate ridica multe alte întrebări, cum ar fi, de exemplu, acestea: este percepută şi trăită sărbătoarea ca un fapt privat, ce ţine de sensibilitatea fiecărui individ în parte, ori este văzută ca un fapt comunitar? sărbătoarea ne face mai buni ca persoane, este ea un timp în care societatea se simte mai înclinată să-şi aducă aminte că funcţionează ca un tot? este sărbătoarea încununarea muncii şi eventual scopul final al acesteia, ori invers, munca este elementul principal şi sărbătoarea doar un moment – oarecum impus – pentru odihnă? trăiesc oamenii azi sărbătoarea la un nivel de profunzime, sau doar „într-un strat” superficial, de marketing? şi, în sfârşit, faptul că anul acesta Paştele cade la aceeaşi dată pentru toate confesiunile creştine este doar o „întâmplare”?
În mod paradoxal, răspunsul la toate aceste întrebări este da… şi nu. Fiecare dintre aceste întrebări surprinde aspecte care – la nivel de aparenţe – se exclud; dar la un nivel profund se susţin – sau ar trebui să se susţină şi să se completeze reciproc. Să le luăm pe rând.
Sărbătoarea este atât un fapt individual, cât şi unul comunitar, din două motive simple: comunitatea este alcătuită din indivizi, iar individul – deşi are în mod clar nevoie de un spaţiu propriu, de autonomie, sau privacy, cum se spune acum – are tot atâta nevoie şi de un spaţiu de împărtăşire: un loc şi un timp în care să se bucure împreună cu ceilalţi. Căci o bucurie pe care nu ai cu cine să o împărtăşeşti e o bucurie mai mică, ba chiar poate să nu mai fie deloc. Şi, invers, când motivul bucuriei este cu adevărat unul foarte semnificativ, el apropie între ei chiar şi oameni necunoscuţi, sau care altfel se ţineau la distanţă. Vreau să menţionez astfel, de pildă, bucuria cu care – în anii în care Paştele cade deodată – fraţii ortodocşi îmi urează „Paşte fericit!”. În anii în care Paştele cade la date diferite, există parcă un fel de reţinere, o nesiguranţă. Fiecare se gândeşte: dacă le spun „Cristos a înviat”, acum că ei sunt în Postul Mare, s-ar putea să se supere, să creadă că-i provoc. Iar ei nu-mi spun mie acelaşi salut, că dacă l-ar spune, eu aş putea gândi că ei nu sunt serioşi şi nu-şi respectă postul… În aceste condiţii, o jenă, o reţinere, o nesiguranţă rămâne oricum, că ne-am adresa sau nu salutul pascal „Cristos a înviat”.
Apoi, dacă sărbătoarea ne poate face mai buni, ca persoane, ca societate? Aş spune că… depinde. Dacă din tot conţinutul spiritual al sărbătorii nu a mai rămas nimic, decât că e un prilej de a întinde o masă mare (poate chiar prea mare comparativ cu posibilitatea de consum a invitaţilor), un prilej de a chefui, cu multă băutură şi muzică dată la maximum – într-un astfel de caz nu sunt sigur că sărbătoarea ne va face mai buni. Dar, revenind la ideea bucuriei (care este de fapt esenţa sărbătorii: ne bucurăm că un anumit lucru semnificativ s-a împlinit!), revenind la nevoia omului de a-şi trăi bucuria în comuniune cu alţii, ei bine, plasându-ne în această perspectivă putem ajunge să ne gândim şi la aceia a căror bucurie este întunecată de lipsuri, de boală, de singurătate.
Aş vrea să adaug însă şi un alt aspect: sărbătoarea este, da, un moment privilegiat pentru această aducere aminte, dar să nu uităm că săracul e sărac şi în alte zile, nu doar de Paşte şi Crăciun, bătrânul are nevoie de un suflet care să îi calce pragul şi în cursul săptămânii, şi tot aşa.
În acest sens îmi vine în minte un cuvânt al Papei Francisc, din Exortaţia Apostolică Evangelii gaudium (Bucuria Evangheliei): „Credinţa noastră în Cristos care s-a făcut sărac şi mereu aproape de cei săraci şi de cei marginalizaţi este fundamentul preocupării pentru dezvoltarea completă a celor mai abandonaţi membri ai societăţii. Fiecare creştin şi fiecare comunitate sunt chemaţi să fie instrumente ale lui Dumnezeu pentru eliberarea şi promovarea săracilor, în aşa fel încât ei să se poată integra pe deplin în societate; asta presupune să fim docili şi atenţi să ascultăm strigătul săracului şi să-l ajutăm. (…) În acest context se înţelege cererea lui Isus adresată discipolilor săi: «Daţi-le voi să mănânce» (Mc. 6,37), iar asta implică fie colaborarea pentru a rezolva cauzele structurale ale sărăciei şi pentru a promova dezvoltarea completă a săracilor, fie gesturile cele mai simple şi zilnice de solidaritate în faţa lipsurilor foarte concrete pe care le întâlnim. Cuvântul «solidaritate» s-a uzat întrucâtva şi uneori este interpretat greşit, însă semnifică mult mai mult decât vreun act sporadic de generozitate. El solicită să se creeze o nouă mentalitate care să gândească în termeni de comunitate, de prioritate a vieţii tuturor faţă de apropierea bunurilor din partea câtorva.” (nr. 186, 187, 188).
În felul acesta, da, bucuria împărtăşită şi luminată de credinţă, generozitatea faţă de cei săraci ne fac mai buni, curăţă sufletul şi conştiinţa socială a comunităţii.
De acest mod de a privi sărbătoarea se leagă şi relaţia noastră cu munca. Deoarece prin muncă dobândim o mare parte din bunurile de care avem nevoie ca să trăim mulţumiţi – hrană şi îmbrăcăminte, preferabil pe gustul nostru, un cămin confortabil, libertate de mişcare, prestigiu etc. – tindem să acordăm muncii o importanţă foarte mare. Şi cum e în firea dorinţelor să tot sporească, ne spunem că dacă vom munci un pic mai mult, un pic mai intens, dacă (doar) de astă dată vom renunţa la păstrarea sărbătorii şi vom lucra acea zi în plus… Înţelegeţi, aşa ajunge să se instituie ideea că sărbătoarea este un fel de odihnă forţată, necesară doar recuperării energiei fizice, şi că în fond la sărbătoare putem şi renunţa, dacă avem alte obiective mai importante, ce nu suportă amânare… Dar în realitate lucrurile nu stau aşa. Fiecare sărbătoare ne aduce în faţă un conţinut esenţial al relaţiei noaste cu Dumnezeu, cu universul, cu semenii. Ajunge să ne gândim la semnificaţia Crăciunului şi a Paştelui: Dumnezeu, pentru noi, s-a făcut om, supunându-se morţii, iar prin Înviere ne-a deschis poarta fericirii veşnice. Dar dacă noi nu privim sărbătoarea astfel, în totalitatea ei, ca legătură cu Dumnezeu şi între noi, ajungem la o schizofrenie existenţială, iar munca în cele din urmă se întoarce împotriva noastră, ca un tiran care ne stoarce de vlagă.
Catehismul nostru ne aminteşte că în marile sărbători şi în fiecare duminică avem obligaţia de a participa la Sfânta Liturghie, de a ne abţine de la munci sau activităţi care ne „împiedică de la cultul datorat lui Dumnezeu, de la bucuria proprie Zilei Domnului, de la practicarea faptelor de milostenie şi de la cuvenita destindere a minţii şi a trupului (…) Creştinii… să-şi amintească de fraţii lor care au aceleaşi trebuinţe şi aceleaşi drepturi şi nu se pot odihni din cauza sărăciei şi a mizeriei.” (nr. 2185-2186).
În plus, există relaţii între muncă şi consum de care suntem mai puţin conştienţi – cum ar fi stimularea artificială a consumului prin campanii de marketing, axate tocmai pe motivul sărbătorii. Pe de altă parte, dacă vrem să vedem partea bună a lucrurilor, are şi marketingul rolul lui – altfel unii poate ar uita că există Paşte, Crăciun… Cu siguranţă unii oameni trăiesc azi sărbătoarea la un nivel de profunzime, iar alţii doar la nivel de marketing. Dar, şi pentru unii, şi pentru alţii, şi pentru toată lumea, Dumnezeu cu mila.
Mai rămâne de văzut dacă faptul că anul acesta Paştele cade odată pentru toate confesiunile creştine este o pură „întâmplare” sau, dimpotrivă, este un lucru cu semnificaţii profunde. Din nou aş spune: depinde! În primul rând, nu cred că ar trebui să lăsăm doar în seama „potrivelii astrelor” sărbătoarea noastră cea mai mare, astfel încât într-un an Paştele să cadă la aceeaşi dată şi pentru catolici şi pentru ortodocşi, iar în altul la câteva săptămâni sau chiar la o lună distanţă. E aceasta o ruşine pe care o purtăm în spate de multe veacuri, căci Mântuitorul a pătimit, a murit şi a înviat numai o dată, pentru toţi, iar nu o dată pentru catolici şi altă dată pentru ortodocşi… Dacă am păstra acest lucru în inimă şi în minte, cred că multe dintre diviziunile care ne separă ar dispărea.
De câte ori s-a potrivit să avem Paştele împreună cu alte comunităţi de credinţă, m-am gândit că Dumnezeu ne oferă din când în când prilejul să medităm şi să recunoaştem că suntem uniţi cu toţii, catolici, ortodocşi, protestanţi, în credinţa şi mărturisirea adevărului de bază pe care ni l-a revelat Dumnezeu prin gura Îngerului: „Ştiu că-l căutaţi pe Isus cel răstignit. Nu este aici, căci a înviat după cum a zis” (Mt 28, 5-6). Nu trebuie să uităm că există o bază a unităţii noastre, iar aceasta este cea fundamentală a credinţei tuturor: Învierea lui Cristos, promisiune a învierii noastre.
Mai este însă şi celălalt nivel, nivelul practic, oarecum anecdotic, unde putem găsi un lucru bun chiar şi în faptul că pentru creştinii de confesiuni diferite Paştele cade la date diferite. Eu îmi amintesc că în copilărie am găsit în sărbătoarea Paştelui la date diferite o mare şansă de a ne bucura mai îndelung de pască, ouă roşii şi cozonac, căci atunci când se termina Paştele la noi la catolici, începea la ortodocşi; şi cum gospodinele trimiteau la vecini cele pe care le aveau pe masa lor de sărbători, noi puteam spune că materialiceşte sărbătoream de două ori Paştele.
Aşa vedeam noi copiii lucrurile; dar ce-or fi gândit cei mari? Cu siguranţă că şi ei erau pe undeva jenaţi de dubla sărbătorire, dar nu aveau ce să facă şi cui să se plângă.
Este ştiut că până şi în Biserica Catolică se întâmplă ca Paştele să se celebreze în acelaşi an la două date diferite: o dată pentru catolicii de rit latin, şi altă dată pentru catolicii de rit oriental. Desigur, cei de rit latin sunt avantajaţi, pentru că după calculul datei folosit în Biserica Latină, Paştele cade întotdeauna înaintea datei stabilite după normele Bisericilor Orientale; astfel, catolicii latini – putem spune – se bucură de Paşte de două ori, pe când orientalii se află încă în post atunci când latinii sărbătoresc Învierea. În familiile mixte, mai ales, acest lucru reprezintă o provocare serioasă; dar cunosc şi multe familii care au găsit modalităţi foarte frumoase şi creative prin care depăşesc această situaţie.
Însă, toate acestea fiind zise, nimic nu întrece liniştea şi măreţia unei dimineţi de Paşte în care întreaga creştinătate se bucură, la unison, de Învierea Domnului. Am trăit astfel de dimineţi, şi sunt minunate.

17 aprilie 2014

(interviu apărut pe liternet. ro, aprilie 2014)