Neuitatul Paler

Acum o vreme, un realizator la una dintre cele mai importante televiziuni de știri a pus o întreagă emisiune sub semnul unor propoziții (amare) ale lui Octavian Paler despre țăranul român și satul lui.

Gestul, ca și formatul, a fost neobișnuit. De puține ori vezi, în prime time, invitați ori citați scriitori. Oricât de buni ar fi, se consideră că ei nu fac rating; și atunci se preferă o emisiune mediocră sau de-a dreptul mizerabilă, dar cu impact, uneia de ținută sau măcar decentă, fără.

Invitații lui Octavian Hoandră la acea emisiune de pe Realitatea erau unul și unul, dar destul de mulți. Așezați la o masă rotundă, sub reflectoare, ei păreau că refac, în condițiile satului global, bine cunoscuta poiană a lui Iocan, unde bărbații din romanul lui Preda dezbat chestiuni arzătoare. Moromete și ceilalți săteni comentează și interpretează ce fac domnii de la București. De data aceasta lucrurile stăteau invers: „domnii de la București” analizau și interpretau ce s-a întâmplat cu satul românesc în peste o sută de ani de istorie. E drept că invitații la emisiune, în majoritate, erau orășeni de primă generație, iar majoritatea românilor nu arată altfel. Dacă nu noi ne-am născut la țară, s-au născut acolo părinții noștri – iar dacă nici ei, atunci cu siguranță părinții lor. România a fost preponderent rurală și, în loc de a ne rușina de acest lucru, e mai cuminte să-l recunoaștem și să-l asumăm. Numai parvenitul își ascunde originea ori și-o „înfrumusețează” fantezist. În contra parvenitismului în floare, câțiva dintre participanții la emisiune și-au prezentat copilăria la țară ca pe un blazon.

Exact așa făcea și neuitatul Paler, care a transformat Lisa într-un reper simbolic, cvasi-mitologic, și a făcut din ea o matrice în cărțile lui scrise la persoana întâi. De fiecare dată când venea vorba de Lisa (și „vorba” o aducea adesea el însuși), Paler își retrăia o copilărie sub un cer care din marele oraș nu se mai vede și nu se mai poate vedea. Fără să confunde percepțiile lui infantile și rememorările nostalgice de mai târziu cu realitatea dură a satului românesc, scriitorul glisa dintr-o dimensiune în alta a lumii lui. Dimensiunea socială, politică, istorică, evident economică, structura satului românesc pe care comunismul a încercat s-o distrugă; și componenta „romantică”, magică, implicând un raport afectiv și o investiție imaginativă a celui care se va simți, la oraș, dezrădăcinat.

Paler a exprimat în fond, ca și Preda, atât nevoia noastră de rădăcini, cât și dorința de lărgire a unui orizont personal. Zariștea cosmică despre care vorbește, frumos, Blaga este o metaforă. Studiile înalte, Universitățile, Teatrele, Bibliotecile, Muzeele, Librăriile, Redacțiile sunt în marile orașe, nu în Lisa ori în Siliștea Gumești. Astfel că fiul de țăran, dacă vrea să devină un mare scriitor, nu poate fi romantic și mitologizant până la capăt – și să rămână în satul lui. El trebuie să plece: dar în această plecare, Paler și Preda iau, așa zicând, satul cu ei.

Sursa foto: zf.ro

Citite și recitite atent, cărțile lui Octavian Paler, oricât de subtile și cu paradoxuri urmărite ca atare, au o fibră pedagogică. Scriitorul se avântă quijotește în chestiunile cele mai complicate pentru ca un public cât mai larg să participe, prin el, la ele. În ultimii săi ani de viață, când lucram la volumul de convorbiri, era de pildă preocupat până la obsesie de… Inchiziție. Cu o liniște care îmi ridica părul în cap, îmi spunea că studiase atent problematica și unele dintre procesele Inchiziției erau mult mai corect desfășurate decât procesele de astăzi (pentru a nu mai vorbi despre cele din timpul comunismului). Să auzi că Inchiziția a putut fi mai legalistă decât democrația e ceva ce numai de la sclipitorul și profundul Octavian Paler puteai auzi.

El ne lărgea mereu și atât de curajos orizontul, așa cum o făcuse în propria biografie și devenire intelectuală. Paler este iubit de cititorii din toate generațiile pentru că s-a dedicat problemelor și îndoielilor, întrebărilor și crizelor prin care cu toții trecem. Când scria sau spunea eu, nu o făcea cu vanitate și cu narcisism, cu egolatrie și dispreț pentru restul lumii. Era un eu generic, în care fiecare cititor se regăsea cu propria experiență, fie deja consumată, fie tatonată.

De la copilăria într-un sat reproiectat într-o mitologie personală la adolescența cu lecturi devoratoare, de la aceasta la tinerețea experiențelor literare și la maturitatea scriitorului consacrat, de la drumurile inițiatice ale călătorului pentru care geografia este o formă a istoriei la fixarea într-o matcă românească de alții disprețuită, omisă, „uitată”, Paler a exprimat foarte mult din noi – și foarte profund. Obsesiile lui au fost (ori au devenit) și ale noastre. Întrebările pe care și le-a pus ne-au frământat. Răspunsurile, când au fost posibile, au căpătat forma lui de expresie.

La puțini scriitori români avem o asemenea asumare a unei problematici generale și a unor chestiuni care ne privesc pe toți și pe fiecare dintre noi. Inclusiv la emisiunea de televiziune cu care am început acest text, înregistrarea de arhivă cu Paler vorbind despre satul românesc, de numai câteva minute, ne-a pus parcă pe jar și ne-a făcut să dezbatem vreo trei ore.

E dificil, dacă nu imposibil, să-l uiți pe Octavian Paler odată ce l-ai citit.

(articol apărut în „Adevărul”, septembrie 2015)