Mircea Cărtărescu, criticii şi literatura

În luna martie, m-am întors în paginile revistei care m-a făcut cronicar literar. Adevărul literar şi artistic are acum altă echipă redacţională, o formulă complet diferită, pagini mai lucioase şi mai colorate; şi se distribuie odată cu Adevărul. Astfel că m-am distribuit şi eu odată cu ziarul: mai întîi în numărul din 17 martie, în care alături de nouă critici literari am participat la un Top 5 pentru Romanul deceniului; şi apoi în numărul din 24 martie, în care scriitorul clasat pe primul loc, Mircea Cărtărescu, a venit cu un feed-back de proporţiile unui interviu.

În Adevărul din 25 martie, hop!, încă o dată Cristea-Enache: întrucît toţi cei proboziţi de Cărtărescu au fost solicitaţi să comenteze, la rîndul lor, calificările scriitorului, am trimis prin e-mail două-trei propoziţii. Suficient pentru ca ziarul să vină iarăşi cu un subiect „incendiar”. „Contorsionistul” şi „carieristul” îi răspund lui Mircea Cărtărescu titra Adevărul la pagina de Cultură, deasupra a două fotografii mari şi color, în care puteau fi recunoscuţi Paul Cernat şi subsemnatul. Subita celebritate, fie ea şi în registru negativ, m-a flatat. Topul, reacţia la top şi reacţiile la reacţia la top au înroşit Adevărul şi au încins netul, fiind preluate pe site-uri şi bloguri, pe twitter, comentate pe forumuri. Controversa a durat vreo săptămînă, timp în care m-am delectat cu cele mai variate etichetări din mediul virtual, după care s-a stins. Reacţii au continuat să apară şi în presa tipărită: în Academia Caţavencu şi în Cultura. Cu o dispunere interesantă a opiniilor pro şi contra. Pe cînd vocile din lumea literară au fost preponderent de partea criticilor, cei manifestaţi pe net, şi parcă radicalizaţi, s-au împărţit în două tabere: partizani vehemenţi şi contestatari înverşunaţi ai lui Mircea Cărtărescu. În mod paradoxal, am ajuns la o anume compasiune faţă de scriitorul care mă insultase, gratuit şi tipărit, cu o săptămînă în urmă. Nu ştiu cîţi dintre noi ar rezista la o asemenea revărsare de umoare, la valurile de injurii anonime pe care forumurile şi blogurile fără filtru ţi le aduc pe ecranul computerului. Astfel că prin reacţia de acum, deliberat întîrziată, îmi propun să readuc „discuţia” în parametrii săi raţionali şi în sfera literaturii şi criticii literare, de care ea aparţine.

Să spun de la bun început că pentru mine realizarea unui asemenea top nu e o joacă, o glumiţă sau un mod de a mă arăta „inteligent” cititorului, punînd cea mai slabă carte pe primul loc şi cea mai bună pe ultimul. Dimpotrivă, sînt extrem de serios în contribuţiile la astfel de anchete. Mă înscriu în formatul dat şi respect regulile listate ori subînţelese. Dacă e vorba de Romanul deceniului şi dacă deceniul începe în 2001 şi se încheie în 2010, nu voi pune în top romane precum Orbitor I de Mircea Cărtărescu (1996), aşa cum au făcut Marius Chivu, Ion Bogdan Lefter, Dan C. Mihăilescu şi Simona Sora, Muzici şi faze de Ovidiu Verdeş (2000), cum a ales acelaşi Marius Chivu, sau Povestea Marelui Brigand de Petru Cimpoeşu (2000), cum au votat Mihai Iovănel şi Andrei Terian. Nu contează cît de bune sînt sau nu sînt aceste romane. Fapt e că ele nu se încadrează în deceniul la care ne referim. Discutabilă mi se pare, apoi, şi opţiunea pentru o trilogie şi/sau pentru unul dintre volumele ei componente. Dacă Marius Chivu, Ion Bogdan Lefter, Dan C. Mihăilescu şi Simona Sora votează trilogia Orbitor, Paul Cernat (greşind anul) şi Al. Cistelecan votează volumul II din ea, Corpul, iar punctele de la acest volum se adună, aiuritor, cu punctele de la întreaga trilogie, care prin volumul I mai şi iese din intervalul avut în vedere. Cam multe glisaje şi excepţii de la regulă pentru o singură anchetă. Mai vine şi Mihai Iovănel cu o listă de unsprezece titluri (în loc de cinci), revine şi Paul Cernat cu precizarea că ordinea lui era alfabetică, şi nu valorică… De aceea, zic, e bine să respecţi un format şi nişte reguli clare pentru toată lumea. Că, în ce mă priveşte, aş fi pus Orbitor I (1996) printre romanele deceniului trecut şi aş fi selectat Povestea Marelui Brigand (2000) în acelaşi interval, nu e în chestie aici. Topul de faţă este – se dorea să fie – al celor mai importante romane româneşti din deceniul actual.

O ultimă problemă, care se pune inevitabil pentru un critic responsabil. Am citit eu toate romanele apărute între 2001 şi 2010? Le-a citit cineva? Evident, nu. Iată, din opţiunile exprimate de colegii mei de breaslă, nu am citit încă Întoarcerea huliganului de Norman Manea, Pupa russa de Gheorghe Crăciun şi Povestirile mamei bătrîne de Radu Ţuculescu. Am auzit cuvinte frumoase despre ele, dar, dacă nu le-am parcurs pînă acum, cum era să le ierarhizez odată cu celelalte? Sînt limite ale capacităţii noastre de a citi: oricît ai consuma într-un an, numărul cărţilor continuă să crească. E şi motivul pentru care dau criticii de întîmpinare o accepţie mai largă: o antenă îndreptată spre actualitatea editorială, dar şi spre trecutul literar recent ori „macro”, postbelic. Dacă e logic că nimeni n-a citit tot, eu vreau să recuperez, din orice interval ar (re)veni ele, cărţile româneşti realmente importante. Îmi voi da aşadar şi aceste restanţe critice, care pot recompune, finalmente, topul meu de „carierist îngîmfat”.

Şi cu această simpatică sintagmă, am ajuns la secvenţa a doua din povestea noastră: cea a interviului siderant acordat de Mircea Cărtărescu Danei G. Ionescu. Ar merita citat in extenso, ca mostră a felului în care nu se răspunde criticilor, însă din motive de spaţiu o să fac o selecţie de trufandale cărtăresciene. Faptul că trilogia Orbitor a ieşit pe primul loc (am văzut cum) „n-are nici un fel de relevanţă”. Astfel de anchete nu sînt „în nici un caz demne de a fi luate în serios ca diagnoză literară”. „Dacă m-au supărat vreodată verdictele critice a fost numai cînd am bănuit că ele sînt pornite din rea-credinţă, din servilism, din răzbunare, din politici literare (şi în ultimul timp din politica propriu-zisă), din laşitate.” „Nu poţi găsi o fărîmă de adevăr, măcar, într-o glumă proastă ca Iovănel sau într-un carierist îngîmfat gen Cristea-Enache. În cazul lor, verdictul trebuie luat întotdeauna invers ca să devină credibil. Odinioară, blestemul suprem în literatură era «lăuda-te-ar Bogdan Duică», acum, dacă te laudă Cristea-Enache, poţi fi sigur că ai dat un rateu.” „M-a amuzat foarte tare Paul Cernat, care-a reuşit performanţa de contorsionist să mă pună pe primul loc cu o parte a cărţii mele, fără să uite să menţioneze – a suta oară – că o parte a ei e proastă.” „Dacă spui «Prima parte a fost bună, iar ultima e un fiasco», te înşeli în mod sigur, fie în privinţa primei părţi, fie a ultimei. Căci e ca în Scriptură: «Neghiobilor, oare cel ce a făcut partea din afară a paharului nu a făcut şi partea dinăuntru?».” Viaţa literară e „atomizată, resentimentară, menţinută de critici mercenari, fără nici o dimensiune etică”.

Modul în care Mircea Cărtărescu se contrazice de la o coloană la alta, ajungînd să susţină – după ce i-a martelat pe criticii Orbitorului – că trilogia lui „nu e un roman” şi „poate ceea ce sună fals în topul celor cinci cărţi e chiar prezenţa cărţii mele, pînă la urmă”, păleşte pe lîngă autoritarismul scrîşnit al execuţiilor simbolice. Scriitorul „optzecist” părea pînă nu demult un promotor al relativismului postmodern şi un critic al modernismului ierarhizant, purist, exclusivist. Argumentele sale erau de regulă în direcţia lărgirii canonului estetic şi a disoluţiei Valorilor imuabile, atemporale, pe care le dorea recontextualizate şi puse într-o fertilă nouă lectură. Prin urmare, a aduce obiecţii operelor unor Eminescu, G. Călinescu, Nichita Stănescu era un semn de vitalitate şi de sănătate a mentalului nostru cultural. Era ceva ce criticii se cuvenea să facă, spre deosebire de publicul inerţial şi iconodul. În Postmodernismul românesc (1999), le reproşa lui Alexandru Muşina şi Monicăi Spiridon „setea” modernistă de certitudini; le arăta pisica lui Heisenberg (!) şi îi instruia, cu blîndeţe persuasivă, că „istoriile multiple se substituie realităţii «obiective»”, realizînd „idealul de pluralism al postmodernităţii”.

Relativismul acesta orientat dislocant spre canonul existent, în numele libertăţii de opinie şi expresie critică, îngheaţă, în interviul din Adevărul literar şi artistic, într-un absolutism incredibil. Nesiguranţa de fond a artistului (căci un artist adevărat e un neliniştit) se ascunde aici după o siguranţă afişată, în culori ţipătoare. Mircea Cărtărescu ştie cum e literatura lui şi cum sînt criticii ei. Orbitor este un portavion, un oraş plutitor şi are adevărul organic-transcendental al Bibliei, în timp ce comentatorii care vin cu o altă perspectivă sînt nişte mercenari fără dimensiune etică şi ilustrează reaua credinţă, servilismul, răzbunarea, laşitatea. Formulele de autoritate abundă, ajungînd să fie gramaticalizate: „nici un fel”, „în nici un caz”, „fără nici o legătură”, „nici o dimensiune etică”; „nu poţi găsi o fărîmă de adevăr, măcar”, „verdictul trebuie luat întotdeauna invers”, „poţi fi sigur”, „te înşeli în mod sigur”. „E ca în Scriptură”… Nu chiar. Eu aş spune că încap şi aici nişte trepte, nişte nuanţe. Suprapunerea Orbitorului cu Biblia nu mi se pare perfectă. Fiindcă, în comparaţie cu ultramediatizatul, dar mereu nemulţumitul Mircea Cărtărescu, hăituitul Isus Cristos era niţel mai luminos; şi parcă mai tolerant.

Dar poate că greşesc eu – şi echivalarea scriitorului nostru cu Isus, cu Dumnezeu Tatăl şi cu Sfîntul Duh este fără rest. Am oare dreptul să greşesc în analizele şi opiniile mele critice şi să spun, cum am făcut-o, că Visul, Levantul şi două treimi din Orbitor I sînt nişte bijuterii literare, în timp ce Orbitor II-III, Pururi tînăr, înfăşurat în pixeli, Baroane! sînt nişte volume de succes comercial, dar nişte cărţi eşuate? Poate că îl reeditez pe Bogdan-Duică spunînd aceasta, şi verdictul meu critic „trebuie luat întotdeauna invers”. OK. Dacă e aşa, nu prea înţeleg atenţia pe care mi-o acordă Mircea Cărtărescu, în condiţiile în care, în ancheta respectivă, eu nu am făcut vreo referire la el. De unde acest interes scriitoricesc? Cărui fapt să i se datoreze revărsarea umorală?

Mircea Cărtărescu are dreptul să scrie tot ce doreşte, dar eu nu-i văd îndreptăţirea în atacul furibund şi haotic îndreptat împotriva criticilor de azi. Nici Mihai Iovănel, nici Paul Cernat nu merită calificativele lui ce coboară nivelul discuţiei şi îl discreditează pe emitent. Cu mine, îl asigur că nu riscă mare lucru. Oricîte insanităţi aş primi din partea unui autor român, nu-mi voi articula opinia critică decît în funcţie de opera lui – şi în urma lecturii ei.

În cartea lui Lewis Carroll, pisica de Cheshire dispărea lăsînd în urmă un zîmbet sau un rînjet. Ar fi trist ca dintr-un scriitor atît de original ca Mircea Cărtărescu să rămînă, în aerul anilor următori, numai grimasele.

Observator Cultural, aprilie 2010

Din volumul „Aproape liber”, Curtea Veche Publishing, 2016

Pentru comenzi online, intrați aici:
Dacă doriți să primiți cartea împreună cu autograful & dedicația autorului, nu uitați să specificați acest detaliu în momentul când comandați online/telefonic.

(sursa foto: dnevnik.bg)