Metro-Rex

„Trenul galben, fără cai, inundat în luna mai…”, fredonau bucureştenii într-o primăvară din ultimii ani ceauşişti, referindu-se la inundaţiile de la Metrou şi la consecinţele lor.

Măreţul mijloc de transport în comun, dat în folosinţă cu ceva vreme în urmă, devenise pentru cîteva zile impracticabil, ceea ce reorienta fluxul uman către suprafaţă şi-i făcea pe puştanii mai cosmopoliţi să cînte, alternativ, Yellow submarine.

De ce galben, în română şi în engleză? Simplu ca bună ziua: fiindcă vagoanele aveau pe atunci această culoare tinerească, optimistă, mobilizatoare. Între timp, am avut parte de o Revoluţie, cîteva runde de alegeri libere, alternări de regimuri politice (stînga şi centru-stînga, dreapta şi centru-dreapta), amendamente constituţionale, suspendări şi referendumuri… Metroul, în schimb, a rămas în underground, chiar dacă s-a mai modernizat şi decolorat. Nu mai e galben ci parcă alb şi călătorii pot trece acum dintr-un vagon în altul, în căutarea unui locşor.

Totul e să te poţi urca, la orele dimineţii şi ale serii, în faimosul mijloc de transport metropolitan. Cotidian am parte de scene pe care alţii le gustă o dată-n viaţă, la luminarea unui „brad al mileniului”. O aglomeraţie înspăimîntătoare, sute de oameni care se chinuiesc să treacă de la Unirii 1 la Unirii 2 printr-un tunel îngust, scări rulante ce nu funcţionează, cerşetori care nu s-au mai spălat de douăzeci de ani, vînzători improvizaţi de ziare – şi, deasupra tuturor capetelor noastre înfierbîntate, anunţuri panicate ale unor oficialităţi feminine lansînd întruna avertismente. „Nu vă apropiaţi de marginea peronului!” ne şuiera azi dimineaţă o voce glisînd către isterie, în timp ce marea de oameni umpluse peronul, în aşteptarea unui tren care nu mai venea. „Un alt tren va veni peste 30 de secunde”, ne ispitea aceeaşi voce; „şi după el un altul, tot la 30 de secunde”, revenea ea, într-un crescendo persuasiv. Pînă la materializarea acestor idealuri aflate încă în beznă, ne lungeam cu toţii gîturile să vedem cît timp a trecut de la plecarea trenului precedent din staţie. Un fleac de zece minute, nu mai mult, fiindcă după ce marchează acest timing, ceasul oficial nu mai contorizează nimic.

În fiecare zi, plec cu fiul meu către şcoală cu sentimentul că ne lansăm într-o aventură. Ştim amîndoi că ne vom înghesui, că vom fi apăsaţi, că vom apăsa pe alţii, că vom urca pe scări rulante care nu rulează şi ne vom strecura prin tunele ale groazei. Ştim că vom sta, vom sta, vom sta, deşi noi ar trebui să mergem, să mergem, să mergem. Dar cu ce? Imprevizibil ca un dinozaur carnivor, Metro-Rex apare şi ne înghite numai cînd vrea el. Mutările lui nu pot fi niciodată anticipate. Istovit de aşteptarea sadicului monstru urban, îţi vine să chiui de bucurie cînd îl vezi ieşind din tunel, chiar dacă stomacul lui este deja plin pînă la refuz. Sute de victime fericite, spînzurate de bare, îţi zîmbesc cu uşurarea oamenilor realizaţi. Noi ne-am urcat, ne spun privirile lor satisfăcute, voi n-o s-o puteţi face decît peste cadavrele noastre…

„Dacă nu-ţi convine, ia-ţi maşină mică!”, era replica predilectă a gospodinelor comuniste dinainte de ’89. Noi avem „maşină mică”, nu aceasta e problema. Problema este nesimţirea, marea şi groasa nesimţire a celor care în fiecare zi – dimineaţa, la prînz şi seara – îşi bat joc de sute de mii de oameni. Pe banii lor.

Mă uit la ceasul de la Metrou şi visez la minutul magic al unor concedieri îndelung aşteptate.

noiembrie 2007

(sursa foto: ziarelive.ro)