Daniel Cristea-Enache 
Recent, la Colegiul Național „Ferdinand I” din Bacău, în cadrul colocviilor revistei „Ateneu”, s-a desfășurat o dezbatere destul de aprinsă pe tema raportului dintre literatură și internet. Conflict ireconciliabil ori coabitare scrîșnită?
Încercînd să rezum intervențiile mele în fața unui amfiteatru arhiplin (nu și arhimulțumit de ceea ce auzea, pe alocuri), voi spune: nici conflict, nici coabitare. Interdependență. Și voi încerca să explic, pentru un public și mai larg, ceea ce a stîrnit rumoarea unora, la Bacău.
În anii ’80, în ultimul deceniu al Epocii de Aur, numeroase blocuri din București nu aveau încă instalate telefoane. Prieteni ai mei, pentru a ne conversa, mergeau zece minute pe jos pînă la o stație de metrou, unde pe un perete nu foarte curat spînzurau două telefoane cu fise de 1 leu. Prietenul stătea la coadă, cu monedele de 1 leu în palmă, și cînd îi venea rîndul mă suna. Țrrr, țrrr, și cum răspundeam, intra fisa-n telefonul public. Ce frumos era în Epoca de Aur!
În aceiași ani, ziarele erau o rușine propagandistică, dar revistele culturale, deși sufocate de omagiile obligatorii la adresa perechii conducătoare, vindeau tiraje ce ne par enorme azi (zeci de mii de exemplare la fiecare număr). Găseai asemenea reviste la orice chioșc.
Astăzi, la aproape un sfert de secol de la Revoluție, e limpede că lumea românească și spațiul ei social s-au schimbat. Internetul întîi a constatat schimbarea, apoi a accelerat-o. Cititorii – mai ales cei tineri – nu își mai iau informația de pe canalele tradiționale (e semnificativ că ziarele au căzut încă mai dramatic decît revistele culturale), ci de pe net. Putem să protestăm împotriva acestei realități, putem să fim nostalgici, putem să ne smulgem părul din cap, putem să rîdem cu superioritate, putem să suspinăm cu jale: aceasta este realitatea și ea nu se schimbă după cum vrem noi. Nu realitatea are a se adapta la noi, într-o societate deschisă și pluralistă. Noi avem a ne adapta la realitatea dominației, tot mai accentuate, a internetului.
Întrebarea care se pune imediat este dacă, o dată ce constatăm această dominație, ne împotrivim ei sau o folosim. Prima variantă mi se pare utopică. A mai nutri iluzii de abstragere dintr-o uriașă rețea comunicațională, în care e angrenată Lumea întreagă – poate fi un gest individual, spectaculos; dar nu un subsistem cultural așa cum este literatura, dimpreună cu cei care o fac. Un scriitor se poate călugări și intra în tăcere, ani întregi, într-o mănăstire. O literatură, cu toți scriitorii ei, nu poate face așa ceva. Or, noi, la Bacău, vorbeam nu despre un scriitor, ci despre toți, nu despre un gest, ci despre o situație, și nu despre o excepție de la regulă, ci despre regula însăși.
Dacă literatura nu mai poate ocoli netul și nici nu i se mai poate abstrage, cum îl va folosi? Cum utilizăm bine internetul în ceea ce privește literatura care ne interesează și ne pasionează? Aici, e o dispută nesfîrșită (și destul de plictisitoare) între promotorii internautici și talibanii tiparului, la fel de agresivi categorial și parohial. Îmi voi permite să corectez ambele secte, atrăgînd atenția asupra elementului cultural al ecuației.
Problema, în opinia mea, nu este să alegem între literatura pe suport tradițional (tipar) și cea pe suport nou (online), întrucît cele două suporturi pot coexista foarte bine. Problema nu este nici să alegem între Literatură, cu angelică majusculă simbolică, și Internet, cu o majusculă la fel de emfatică, însă în negativ. Chestiunea, după mine, este să transformăm internetul nu în scopul literaturii, în ținta ei – ci în instrumentul cultural prin care literatura poate ajunge la cît mai mulți cititori. Și am dat exemplul nesfîrșitelor mele peregrinări, pe la chioșcurile din București, pentru a găsi o revistă la care colaboram. Cînd s-a sfîrșit această penibilă odisee pe mările difuzării autohtone de presă culturală? Abia atunci cînd internetul a devenit, în România, ceea ce trebuia să devină: nu focar de infecție pentru tineri (cum îl consideră nostalgicii Epocii de Aur), ci mediu de cultură. Ba chiar cultura însăși.
Dacă vă surprinde, dacă vă șochează, dacă vă indignează ultima propoziție, să vedem, din DEX, definiția edificatoare. Cultura este „totalitatea valorilor materiale și spirituale create de omenire și a instituțiilor necesare pentru comunicarea acestor valori”. Mi-am îngăduit să marchez, prin italice, termenul-cheie în discuția noastră: „comunicarea” valorilor definitorii pentru cultură și pentru cîmpul cultural.
Prin urmare, literatura pe net și prin net se face în cadrul culturii, nu în afara ei. Ajută cultura, nu o diminuează. Crește nivelul de cunoaștere, nu îl scade. Mărește enorm suprafața de cititori, făcînd posibil pentru oricine accesul la cultură și distrugînd monopolurile și privilegiile.
Mi-ar fi spus mai multe despre toate acestea prietenul meu din 1988, care era un vizionar și citea literatură S.F. Dar n-a mai avut fise.
Suplimentul de Cultură, octombrie 2013
Din volumul „Aproape liber”, Curtea Veche Publishing, 2016
Pentru comenzi online, intrați aici:
Dacă doriți să primiți cartea împreună cu autograful & dedicația autorului, nu uitați să specificați acest detaliu în momentul când comandați online/telefonic.
