La început

Dacă la început a fost Cuvîntul, la inițierea unui proiect critic trebuie să lămurești cititorii asupra ariei sale tematice și a lucrurilor pe care ți le propui.

Înainte de 1990, acest exercițiu firesc de comunicare intelectuală și de politețe culturală nu putea fi făcut. În socialismul real, tipăriturile erau controlate 100% de Stat, iar cenzura (oficial desființată) crease un regim de obligativități: scrieți cum vreți voi, dar publicați cum vrem noi. Dacă un scriitor reușea să fugă din țară și să aleagă, astfel, exilul politic, numele lui dispărea din toate publicațiile și despre cărțile sale nu se mai putea scrie. Iar decidenții din acest sistem etatizat și centralizat nu socoteau că era dreptul elementar al unui autor să comunice cu cititorul lui – și viceversa.

De la G. Călinescu (căruia George Ivașcu i-a încredințat rubrica din „Contemporanul”) și pînă la un „optzecist” ca Mircea Cărtărescu (care și-a citit poemul Căderea în Cenaclul de Luni al lui Nicolae Manolescu), toate numele importante din literatura postbelică au fost obligate să evolueze într-un sistem cultural complet diferit de cel de astăzi. E elementar, dragul meu Watson, că și literatura de ieri va fi – prin aceasta – diferită de literatura de azi; și că un scriitor care s-a manifestat în ambele epoci, precum Cărtărescu, se va reinventa, după 1990.

Dar problema noastră nu e că putem înțelege tot mai greu nostalgia unor autori afirmați în regimul trecut, și pe care libertatea i-a adus la alte proporții. Problema noastră e că nu putem înțelege tocmai această libertate în care majoritatea voastră s-a născut ori s-a format.

Cum să înțelegi cît de odioasă era cenzura, dacă n-ai fost niciodată cenzurat? Cum să pricepi cît de îndepărtat era visul unei plecări în străinătate, cînd tu îți faci vacanțele comparînd ofertele? Cum să admiți că au sens cozile uriașe la un roman precum Cel mai iubit dintre pămînteni al lui Preda ori tirajele unui volum de poezii ca 11 elegii al lui Nichita Stănescu – cînd, azi, un romancier ce vinde 1.000 de exemplare se consideră norocos, iar un poet pe care îl cunosc vecinii lui de palier se poate numi, cu îndreptățire, un poet cu notorietate?

Rezultă de aici că un critic literar care a avut șansa de a „apuca” și o bucată din anii ceaușiști, și pe aceasta, a lumii și a literaturii de azi – are un anumit rol. El nu poate rămîne, într-un demers egoist și suficient, îndărătul cărților și studiilor sale, fără atenție la ceea ce se întîmplă în și cu scrisul autorilor români. Nu poate fi nostalgic, fiindcă știe ce a însemnat ceaușismul și nu-i mai trebuie așa ceva; după cum nu poate fi atras de injoncțiunea ideologicului în literar și, în general, în artistic.

El poate însă comunica nu numai pe orizontală, în prezentul accesabil, ci și pe verticala temporală, în ruptura de epoci și în succesiunea de perioade ori momente istorice importante pentru literatura română și pentru cursul ei.

Fiți liniștiți: n-o să cobor până la Grigore Ureche pentru a-l explica pe Filip Florian. Dar trebuie explicat că Filip Florian este din generația mea, că a avut în anii ’90 o activitate intensă de comentator politic (logic: ura comunismul și voia altceva, după căderea acestuia) și că ulterior a renunțat la publicistică pentru a se dedica prozei. Ideologie unică, apoi implicare în bătăliile diferitelor ideologii, apoi asumarea unei singure ideologii: cea a literaturii.

E de stînga autorul pe care-l citesc? E de dreapta? E problema lui. E modul său de a se raporta la societate și e dreptul său de a opta, în spectrul ideologic. Mă interesează, însă, ca opera lui să nu fie afectată, ca de un virus, de implicarea lui politică. Să nu aud scuze de tipul: da, e o proză foarte slabă, dar autorul e băiat bun, e de-al nostru…

Cine stabilește valoarea unei cărți? Timpul, firește, care le pune pe toate la locul lor și dă fiecărui scriitor exact proporțiile cuvenite. Poți lucra după moment, lipindu-te de celebritățile zilei; sau poți lucra cu o anume perspectivă, căutînd poeți și prozatori tineri care vor rămîne în istoria literară prin cărțile lor, deocamdată necunoscute. Poți lucra după Dan Puric; sau poți lucra după Constantin Acosmei. Veți admite că n-ați citit Jucăria mortului a lui Acosmei; dar că, acum, veți avea impulsul s-o căutați pe net și s-o deschideți.

Bref, criticul literar trebuie să facă multe; iar lucrul acesta îi place foarte mult. E epoca ideală pentru un critic, care vine cu structura și organizarea lui într-o literatură atît de vie și într-o cultură ce se redefinește de la un deceniu la altul. Pe vremuri, un critic apărea în paginile unei reviste tipărite abia după ce textul lui trecea prin mai multe vămi și devenea publicabil. Eu acum trimit, prin email, episodul-pilot al acestui proiect, care va fi despre literatura de azi și despre ceea ce contează în sistemul nostru socio-cultural.