Je suis Charlie

Au curs deja râuri de cerneală și s-au făcut, probabil, milioane de comentarii în social media privind decimarea redacției „Charlie Hebdo” și evenimentele care au urmat – dar o secvență, anume, nu poate fi uitată. E o înregistrare scurtă, făcută în timp real, cu un polițist căzut care întinde o mână rugătoare către un terorist și cu reacția promptă, profesională, a teroristului, care îl lichidează.

Acolo și în cele câteva secunde se cuprinde, după mine, întreaga tragedie: polițistul căzut era musulman.

Totul se întâmpla într-un Paris atât de divers etnic și de multicultural, într-o societate atât de deschisă, de liberală, de atentă cu dreptul la diferență, într-o Franță atât de frumoasă prin egalitatea tuturor cetățenilor în fața corpului de legi. Atunci, în acele secunde decisive, nici legea, nici credința n-au mai contat. Polițistul care apăra societatea a fost omorât, cu sânge rece, de către terorist.

Aș spune că prin aceasta cercul s-a închis într-un fel care face culpabile pledoariile sofistice ale unora, conform cărora caricaturiștii omorâți de la „Charlie Hebdo” își au partea lor de vină (!) și care face, de asemenea, ridicole încercările de ridiculizare a poliției și serviciilor speciale franceze. E destul de simplu să stai printre halbe de bere, la mii de kilometri distanță, și să dai lecții francezilor ca un Mitică atotștiutor, în marginalitatea lui; dar mă tem că știința lui Mitică nu ne ajută aici prea mult.

Dacă meseria unui caricaturist este să deseneze și să satirizeze, dacă meseria unui polițist este să împiedice în act încălcarea legii, care este meseria celor ce, la Paris, au omorât, au luat ostatici, au furat mașini, au fugit după ce și-au făcut treaba? Întrucât „credința” le-am văzut-o, în episodul cu polițistul Ahmed Merabet, putem renunța la grila de interpretare prin valori spirituale. A ucide în numele unei credințe nu are mai mult sens pentru mine și pentru oamenii cu scaun la cap, dar are pentru cei din orizontul acelei credințe, din nucleul ei dur și fundamentalist. Aici, vai!, nici credință n-a fost, fiindcă polițistul musulman căzut la pământ putea fi lăsat acolo fără întoarcerea teroristului pentru rafala letală.

Prin urmare, vom fi obligați să acceptăm evidența: interpretarea acestei tragedii nu trebuie făcută nici prin diferențe culturale, nici prin valori spirituale. E vorba de ceea ce vedem aproape zilnic: oameni de diferite etnii și cetățenii, credințe și categorii sociale, vârste sunt torturați, executați, masacrați, în Orient sau în Occident, de către grupuri teroriste nereținute de vreun scrupul și neintimidate de ceva.

Lor li se opune, simbolic, o societate deschisă, plurală, fie ea franceză, britanică, germană sau americană, în care lupta antiteroristă este legiferată și normată de coduri. Iată un lucru minunat, fiindcă la violență calculată nu se poate răspunde cu violență oarbă, și polițistul Ahmed Merabet nu ar fi avut libertatea teroristului de a trage o rafală într-un om căzut la pământ; dar iată, totodată, breșa prin care terorismul lovește atât de frecvent și atât de puternic în inima democrațiilor occidentale. „Breșa” este chiar democrația, cu legi, cu reguli, cu norme și cu respectarea lor. Ea este enormă, întrucât fiecare are prezumția de nevinovăție și orice terorist este, până la actul de terorism, un cetățean cu toate drepturile cetățenești.

Astfel că pretinsele ofense aduse prin caricaturi de „Charlie Hebdo” sunt numai un pretext pentru legitimarea simbolică a terorismului hipercalculat, rațional și rece, pragmatic în exploatarea posibilităților pe care o societate democratică le oferă oricui. Și nu doar poliția și serviciile de securitate trebuie să apere societatea democratică, în timp ce majoritatea cetățenilor stau în case și privesc la televizor ce se întâmplă pe străzile și-n magazinele lor. Majoritatea cetățenilor trebuie să iasă din case și să arate teroriștilor că nu poate fi intimidată de ei.

Este exact ce s-a întâmplat la Paris și în întreaga Franță. Un număr uriaș de oameni, milioane de cetățeni francezi, au ieșit pentru a manifesta pașnic împotriva terorismului și pentru revista satirică „Charlie Hebdo”.

Je suis Charlie. Această scurtă propoziție prin care eu vin alături de ea/ el, va împinge, cu o forță socială uimitoare, terorismul spre sfera cătușelor, a avocaților, a drepturilor condamnatului pe care le are.

Timpul, martie 2015

Din volumul „Aproape liber”, Curtea Veche Publishing, 2016

Pentru comenzi online, intrați aici:
Dacă doriți să primiți cartea împreună cu autograful & dedicația autorului, nu uitați să specificați acest detaliu în momentul când comandați online/telefonic.

(sursa foto cover: jesuischarliegenerator.com)