Daniel Cristea-Enache
S-a discutat abundent, după 1990, despre „colaboraţionismul“ unor scriitori români şi al românilor înşişi, în timpul regimului comunist. În mod frecvent, el a fost contrapus, ca exemplu negativ, unei lecţii pe care polonezii, maghiarii şi alte comunităţi naţionale din lagărul socialist au oferit-o prin curaj individual şi articulare civică. În timp ce lecţia altora era frumoasă, exemplul „nostru“ era dezamăgitor şi întristător – prilej pentru evaluatorii postrevoluţionari de a glosa pe marginea laşităţii comunităţii şi intelectualităţii noastre.
Primul lucru care trebuie spus despre acest dur calificativ este că el nu cuplează cu momentul ori cu intervalul în care formularea lui ar fi comportat riscuri.
Putem fi de acord cu teza laşităţii tuturor românilor pe durata socialismului real, cu condiţia ca apărătorul tezei respective să o fi susţinut, public, atunci, nu ulterior, cu întregul curaj al opiniei şi expresiei ce le-ar fi lipsit tuturor celorlalţi. Anticomunismul vocal românesc trebuia să fie vocal în timpul comunismului românesc, nu după Revoluţie. Timp ar fi fost: din 1948 pînă în 1989.
Al doilea aspect ce merită examinat dincolo de poziţionarea curajosului post-festum în cîmpul problematicii abordate este evidenţiat tocmai de seria („noi“, „ai noştri“, „al nostru“) la care el se referă. Fac parte din capitolul laşităţii româneşti greva minerilor din 1977 şi revolta muncitorilor braşoveni din 1987? Sînt ilustrativi pentru colaboraţionismul românesc deţinuţii politici din anii ‘50? S-au expus mai puţin riscurilor Paul Goma şi Dorin Tudoran decît disidenţii din Polonia şi Ungaria? A fost mai blînd şi mai permisiv regimul Ceauşescu, după 1971, decît regimurile comuniste din ţările vecine?
Dacă admitem că întrebările de mai sus sînt retorice şi că, prin urmare, la ele nu se poate răspunde decît printr-un nu împărtăşit, rezultatul examinării este că noi, românii laşi am oferit – totuşi – şi exemple de curaj: fie în sensul rezistenţei la presiunea ideologiei unice, fie în cel al unor acţiuni publice de opoziţie directă la regimul Ceauşescu.
Voi accepta, prin urmare, teza laşităţii naţionale susţinută de un anticomunist vocal după căderea comunismului dacă el va exemplifica în ce a constat curajul său pe timpul regimului totalitar şi dacă îi va menţiona, drept contraexemple la propria teză, pe disidenţii, rezistenţii, deţinuţii politici, greviştii ale căror nume ar umple toate paginile acestei comunicări, necesitînd altele.
Parcursul biografic al lui Ion D. Sîrbu în socialismul real dovedeşte nu numai înscrierea scriitorului în categoria rezistenţei antitotalitare, ci şi omogenitatea totalitarismului însuşi, asupra căreia mai există dubii. Se disociază încă între imaginea unui tînăr şi „liberal“ Ceauşescu şi cea a dictatorului paranoic devenit aşa după 1971; se mai crede că primul era un reformist de profunzime, „stricat“ de perechea sa, şi că personajul din 1988 a fost şi rămîne fundamental deosebit de cel din 1968. Desfăşurătorul biografiei lui Ion D. Sîrbu dovedeşte, factual, contrariul. Este numai un exemplu din multele ce pot fi aduse pentru a demonstra omogenitatea de substanţă şi continuitatea în structura opresivă a regimului socialismului real românesc, din 1948 pînă în 1989.
Pe 15 decembrie 1949, Ion D. Sîrbu este eliminat din Universitatea clujeană, după ce fusese declarat admis la concurs pe 17 decembrie 1947. Pe 17 septembrie 1957, este arestat pentru „omisiune de denunţ“; va fi graţiat pe 6 februarie 1963. Pe 1 august 1964 devine secretar literar la Teatrul Naţional din Craiova; de pe 15 septembrie 1964 începe o suită a notelor informative locale, analizate de Clara Mareş în Zidul de sticlă. Ion D Sîrbu în arhivele Securităţii (2011), suită care se continuă pînă la 13 decembrie 1969. Pe 11 noiembrie 1968 începe înregistrarea telefonului familiei Sîrbu, demers securist-patriotic susţinut pînă pe 25 decembrie 1988. Pe 17 septembrie 1989 Ion D. Sîrbu moare, iar pe 21 septembrie 1989 se realizează un raport informativ despre funeraliile lui. Rezumativ şi concluziv, din 15 decembrie 1949 şi pînă la moarte, în 17 septembrie 1989, Ion D. Sîrbu este o victimă a regimului totalitar, în ambele faze ale acestuia (internaţionalist-moscovită şi naţionalist-ceauşistă).
Simpla consemnare a datelor în care discuţiile şi convorbirile telefonice din casa familiei Sîrbu au fost înregistrate este edificatoare. Listarea anexei 3 din cartea Clarei Mareş trebuie făcută pentru ca imaginea „liberalului“ şi „reformistului“ Nicolae Ceauşescu să fie confruntată cu realitatea Epocii de Aur: „11, 12, 18, 19, 20, 21, 28 noiembrie 1968; 2, 6, 8, 14, 15, 18, 19, 20, 21, 22, 27, 30, 31 decembrie 1968; 2, 5, 6, 7, 9, 10, 14, 15, 18, 26, 27, 28 ianuarie 1969; 4, 5, 6, 8, 12, 13 februarie 1969; 5, 27 martie 1969; 7, 28 aprilie 1969; 1, 7, 8, 14 mai 1969; 2, 3, 4, 6, 7, 11, 12, 18, 19 iunie 1969; 4, 9, 20, 23 iulie 1969; 15, 21, 23 martie 1973; 12, 19, 20, 21, 23, 24, 26 aprilie 1973; 8, 9, 16, 20 mai 1973; 18 iulie 1973; 28 martie 1974; 8 aprilie 1974; 20 mai 1974; 5 iulie 1974; 3 septembrie 1974; 11 octombrie 1974; 28, 29 noiembrie 1974; 1, 9, 20 decembrie 1974; 8, 10, 11 februarie 1975; 2, 9, 13, 19, 23 martie 1975; 4, 6, 7, 11, 14, 19 aprilie 1975; 9, 10, 15, 31 mai 1975; 8, 13, 17, 27, 29 iunie 1975; 24 iulie 1975; 14, 25 august 1975; 19 septembrie 1975; 11, 23 octombrie 1975; 10, 25, 28 noiembrie 1975; 4, 9, 17, 20 decembrie 1975; 12, 14, 22, 28 ianuarie 1976; 1, 9, 11, 13 februarie 1976; 1, 12, 30, 29 martie 1976; 22 aprilie 1976; 23 mai 1976; 11 iunie 1976; 9, 14 septembrie 1976; 13, 31 octombrie 1976; 11, 14, 17, 19, 20, 22, 23 aprilie 1977; 7, 9, 16 mai 1977; 1, 7, 10 iunie 1977; 11, 14, 31 iulie 1977; 2, 3, 4, 13, 15, 18 august 1977; 2 septembrie 1977; 11, 12, 15, 16, 20 august 1981; 2, 15, 16, 19 septembrie 1981; 13, 14, 16, 19, 24, 26, 28 decembrie 1981; 4, 5, 12, 16, 21, 30 ianuarie 1982; 2, 4, 19 februarie 1982; 1, 5, 18, 19, 23, 24, 26, 27 martie 1982; 1 aprilie 1982; 10, 30 iunie 1982; 27 august 1982; 3, 16, 23 octombrie 1982; 11, 17, 25 noiembrie 1982; 21, 24 decembrie 1982; 18, 20 ianuarie 1983; 2, 16 februarie 1983; 8 martie 1983; 5, 31 mai 1983; 21 august 1983; 10, 14, 16, 22 septembrie 1983; 25 octombrie 1983; 23, 28 noiembrie 1983; 21 martie 1984; 21, 29 aprilie 1985; 3 mai 1985; 12 mai 1987; 5 iunie 1987; 4, 6, 10, 12 ianuarie 1988; 3, 10 iulie 1988; 3, 8, 21 august 1988; 4 octombrie 1988; 18, 19, 25 decembrie 1988” (pp. 129-130).
Parcurgerea acestei anexe (doar vîrful aisbergului reprezentat de dosarul Sîrbu) îl confruntă pe cercetător cu un terifiant plicticos, traducînd în realitatea existenţială a generaţiilor precedente supravegherea din ficţiunea orwelliană. Unele date sînt mai groteşti chiar decît în distopia O mie nouă sute optzeci şi patru: 31 decembrie 1968, de pildă, ultima zi a anului de „reformism“ ceauşist, urmată de 2 ianuarie 1969, după un Revelion şi un 1 ianuarie de concediu legal în care securiştii se vor fi odihnit. Înşiruirea lor, într-o monotonie a datelor din dosar, acoperă douăzeci de ani – ultimii – din viaţa lui Ion D. Sîrbu, omul de stînga care făcuse deja detenţie politică în regimul socialismului real. De la 30 de ani pînă la 70 şi de la începutul regimului comunist în România pînă aproape de finalul acestuia, Ion D. Sîrbu a fost victima unei epoci totalitare pe care a refuzat a o servi.
Aceasta, în plan uman-biografic, distinct de cel al creaţiei literare cu care destui confraţi de breaslă şi-au justificat compromisurile. Complicitatea cu regimul trecut în numele unei Opere (cu majusculă) care ar fi spălat totul: iată soluţia unor scriitori români cu o curioasă optică nu numai asupra propriului traseu, ci şi asupra esteticului însuşi. Esteticul este desprins din planul operei pentru a justifica abdicările etice ale autorului ei. El nu mai e un criteriu al definirii şi receptării artei, ci un soi de şampon performant, care spală mizeriile voite ale unei biografii, delaţiunile, denunţurile, notele informative, răul făcut altora, cu bună ştiinţă, în beneficiu propriu.
La antipodul acestei formule de caracterologie fără caracter, Ion D. Sîrbu va scrie, în anii ‘80, tot mai bine pentru că ştie că, în contextul deceniului respectiv, nu publicarea cu orice preţ este miza. El îşi scrie acum marile sale cărţi, în genul prozastic şi diaristic, destinîndu-le sertarului (Adio, Europa!, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal), iar nu circuitului editorial tot mai sufocat de cenzură. Manuscrisele sînt ale unui scriitor liber de epoca sa, de determinările şi constrîngerile totalitare, şi care îşi retează orice beneficiu de pe urma lor, pentru a le oferi posterităţii. Diferenţa faţă de strategia sa anterioară, a scrierii, publicării şi reprezentării de texte dramatice, este vizibilă. Ca dramaturg, Ion D. Sîrbu a fost obligat la concesii pe care diaristul şi epistolierul le regretă, iar prozatorul nu mai vrea cu nici un chip să le facă. Însuşi genul dramatic, cu aderenţe la contextul reprezentării pe o Scenă supravegheată de activişti, este abandonat. Sîrbu va scrie, în ultimii săi ani de viaţă, numai pentru prieteni şi pentru sertarul ce va putea fi deschis şi valorificat într-o epocă a libertăţii.
Criticii fac adesea finaluri de efect, găsind cîte o formulă inspirată care să rămînă în memoria cititorilor. Dar o viaţă atît de demn trăită şi o operă atît de importantă scrisă în timpul unui regim totalitar, din 15 decembrie 1949 şi pînă pe 17 septembrie 1989, nu mai au nevoie de efecte de stil.
_______________
Comunicare prezentată la Colocviul VIII al Fundaţiei „Credinţă şi creaţie“, cu tema „Jertfă şi creaţie“ (rector: Ion Pop), Putna, 18-21 septembrie 2014.
