Infamie

Cine n-a citit Infamie…, savuroasa schiţă caragialiană cu scrisoarea de recomandaţie care strică relaţiile dintre doi buni amici?

Primul îl recomandă călduros pe al doilea, îi citeşte ce a scris despre el şi apoi bagă scrisorica-n plic. Recomandatul, încîntat, ia plicul bine lipit şi pleacă. La un birt modest, unde se opreşte, un prost de băiat răstoarnă salata şi ciorba. Plicul e acum inutilizabil, iar pe dosul scrisorelei omul vede o înşiruire bizară de litere: „ragăm nu”. Aiurit, o întoarce şi citeşte cuvintele prin care amicul îl recomandă: „un măgar”, „un moftangiu”, „cu deosebire zevzec”…

Amîndoi amicii sînt indignaţi: unul, pentru că a fost insultat de prietenul care-ar fi trebuit să-l laude; celălalt, fiindcă omul pe care l-a recomandat a deschis plicul. Dincolo însă de umorul irezistibil al schiţei încheiate cu două perechi de palme, geniul lui Caragiale scanează un întreg cîmp şi păienjeniş de relaţii interumane. Ce fel de amic este acela care nu-ţi poate da o scrisoare de recomandare? Ce fel de om este acela care deschide plicurile, sertarele prietenului? De ce ne supărăm cînd nu obţinem exact ceea ce vrem de la apropiaţii noştri? Şi ce înseamnă, în fond, o amiciţie? Recomandările amicale, laudele prieteneşti, serviciile reciproce: sînt ele de bine (în ordinea prieteniei) sau de rău (în cea a adevărului)?

Mutînd discuţia în sfera criticii literare, n-aş vrea să trag spuza nici pe turta cronicarilor, dar nici pe cea a autorilor. Vreau doar să dau cîteva exemple, dintre cele strînse în vreo zece ani, asupra sinusoidei relaţiei dintre un scriitor şi criticul „lui”. Cîtă confuzie se poate crea în acest spaţiu deopotrivă biografic şi profesional, intim şi public; şi cum se limpezesc, deodată, lucrurile.

O distinsă poetă şi eseistă mi-a trimis, ani buni, cărţile ei cu dedicaţii măgulitoare, dar şi epistole calde, în care exprima o dragoste de soră mai mare. Pur şi simplu, eu devenisem un frate mai mic al autoarei despre care scrisesem două cronici favorabile. M-am întrebat încă de atunci: dacă n-aş fi scris deloc despre ea, aş mai avea-o ca soră? Răspunsul a venit peste o vreme. Citindu-i un volum nou de versuri care nu mi-a plăcut, am scris explicit asta, într-o altă cronică. Infamie… Nu numai că răvaşele calde au încetat să îmi mai vină de la Cluj, dar, întîlnindu-mă într-o zi faţă în faţă cu sora mea mai mare, în dreptul Muzeului Literaturii din Bucureşti, s-a făcut că nu mă vede. De la jumătate de metru, privea prin mine cu o încăpăţînare demnă de o cauză mai bună.

Un prozator de o mare energie creatoare, dar fără pic de talent, siluitor al limbii române în trilogii „parabolice” de un irezistibil umor involuntar, îmi tot trimitea romanele lui şi mă suna la telefon de două ori pe săptămînă. Despre orice am fi discutat (să-i dau un text pentru revista condusă de el, să nu-i bag în seamă pe duşmani, să fiu sigur că el se va ocupa de ei…), amîndoi ştiam de fapt despre ce e vorba. O cronică dulcică a mea, îndelung aşteptată, ar fi consacrat prietenia noastră. Cronica a apărut în fine; dar, vai!, ea desfiinţa ceea ce ar fi trebuit să ridice în slăvi. Telefoanele prozatorului au încetat brusc şi au început, în coloanele revistei pe care o conducea, injurii săptămînale la adresa aşa-zisului critic. Unul care nu citeşte, şi dacă citeşte, nu înţelege, şi dacă înţelege oricum nu contează, fiindcă-i alcoolic, şi dacă nu-i nici alcoolic, lasă, că are el alte bube. Sîntem cu ochii pe el.

*

Nu mă îndoiesc că fiecare critic literar dintre cei care contează, orice cronicar cu o anumită activitate şi o vizibilitate pe măsură are, la rîndul său, o colecţie de reacţii ulcerate venite după apariţia cronicilor în reviste.

Ai zice că e o regulă: nimeni nu se supără şi nu protestează la un elogiu (chiar şi atunci cînd este evident că lăudătorul n-a citit cartea), în schimb autorii iau foc cînd operele lor sînt criticate. Atunci cînd te laudă, criticul este nemaipomenit. Cînd te critică, acelaşi ins apare ca un impostor, un manipulator, un om de nimic. Cîte nu i se pot arunca în faţă de către scriitorii care îi notificaseră, pînă la momentul fatal al publicării cronicii, admiraţia lor sinceră, respectul deosebit, marea lor preţuire?

Am fost deci şi eu, pe rînd, un critic de calibru şi un zero profesional, un comentator avizat şi un penibil amator, un urmaş al lui Manolescu şi un submediocru infatuat. Dacă listez acum aceste variabile, dar mereu apăsate calificative, nu e ca să mă plîng. Sînt riscurile meseriei: să ţi se spună că joci pe mormîntul tatălui, că ţi-ai luat numele prin fraudă, că ai promovat în mediul academic mituind toate comisiile, că nimic din ceea ce ai realizat n-a fost obţinut prin muncă. Ai fost şef de promoţie? Vax! Ai luat un doctorat cu summa cum laude? Astea-s doctoratele în România… Ai cîteva premii? Ştim noi cum le-ai luat. Scrii la reviste serioase? Cunoaştem dedesubturile. Ai lucrat la Stat? Aha, pe banii contribuabilului. Lucrezi în domeniul privat? So what?

Nu ca să mă plîng, deci, enumăr – hai s-o zic – astfel de infamii, ci ca să mă amuz. Sînt de ani buni vaccinat şi nu mă mai impresionează mizeriile pe care foşti „buni amici” le toarnă într-o coloană de ziar obscur, într-un colţ de rubrică pe care o citeşte numai autorul ei, sau într-un blog urduros în care ceea ce astăzi se postează mîine se şterge. Au ajuns în schimb să mă impresioneze exemplele contrare, atît de rare, de civilitate şi moderaţie, de bun simţ: reacţiile unui Ion Simuţ, ale unui Ştefan Agopian, ale unui Lucian Dan Teodorovici, ale unui Marius Ianuş la rîndurile inconvenabile scrise despre cîte o carte a lor. Aceşti oameni dovedesc, mai întîi, că orgoliul creator este cu totul altceva decît stupida vanitate; şi apoi că – dincolo de cei şapte ani de acasă lipsind din biografiile multora – se poate vorbi despre raporturi mai adînci între literatură şi critică, între scriitori şi criticii lor, decît previzibila şi oribila reciprocitate. Laudă-mă tu ca să te sprijin eu, sprijină-mă tu ca să te laud eu, oriunde, oricînd, oricum. Cinic vorbind, eu spun: doamnă şi domnule, dacă vrei să mă lauzi, să mă sprijini, să mă promovezi, n-ai decît. Dar nu-mi cere mie contraservicii critice, fiindcă o să obţii exact efectul contrar. Parol!

Prietene, dacă sentimentele tale faţă de mine se calibrează în funcţie de laudele pe care le aştepţi dintr-o cronică a mea, m-am lămurit în legătură cu prietenia ta. Poate ai înţeles, surioară (am început să vorbesc ca într-un roman de Radu Aldulescu), că fratele mai mic pe care nu-l mai recunoşti are un alt sistem de valori decît tine – şi că nu-l vrea moale şi modelabil ca plastilina. El te înţelege, omeneşte, dar înţelege-l şi tu pe el: cînd va mai auzi din gura surorii lui cuvinte precum „moralitate”, „solidaritate”, „fraternitate”, va izbucni în rîs.

(text din „Cinematograful gol”, Editura Polirom, 2011)

(sursa foto: geoteatru.blogspot.com)