Imbecilul colectiv

Un sondaj CURS, efectuat la cererea Consiliului Naţional al Audiovizualului, ne-a arătat mai demult care sînt modelele copiilor noştri.

Copii ca legătură de sînge, fiindcă vîrstele cuprinse între 11 şi 18 ani sînt mai degrabă ale unor (pre)adolescenţi ce şi-au format sau sînt pe cale să-şi formeze o viziune proprie asupra lumii în care trăiesc. Nu e vorba aici de preşcolari absorbind ca un burete cuvintele şi gesturile părinţilor, ci de elevi care şi-au tot tocit coatele pe băncile şcolii, au asistat la numeroase lecţii, şi-au făcut nenumărate teme, au dat lucrări de control cu toptanul şi au trecut – mai toţi – în clasele superioare, absolvind cu relativ succes ciclul inferior.

E suficient să precizez aceste lucruri pentru ca datele sondajului invocat să se arate, deodată, în toată grozăvia lor. Care sînt, aşadar, modelele copiilor noştri? Manelistul Nicolae Guţă, buna Teo Trandafir şi preabuna Andreea Marin. Majoritatea elevilor consideră că domeniul sportiv aduce reuşita în viaţă, iar mai mult de jumătate dintre ei şi-ar dori să devină fotbalişti. În sfîrşit, deşi biblioteca ocupă un loc predominant în căminele adolescenţilor (80%), tinerii citesc foarte puţin, aproape deloc.

Iată cum cercul se închide. E aici o convertire a valorilor ce pare desprinsă din paginile unei distopii. Este limpede că tinerii nu mai dau doi bani pe carte, pe învăţătură, pe achiziţia intelectuală şi spirituală, pe lărgirea universului de cunoştinţe şi rafinarea unei sensibilităţi ce modelează personalitatea umană. Ei preferă un alt drum, un fel de scurtătură pe care, fără efort, fără muncă, fără investiţii de timp, răbdare, energie, cu puţin ulei de şmecherie autothonă, pot ajunge… unde?

Acolo unde mass-media le arată că sînt reperele de realizare individuală şi cota succesului de piaţă. Între fata dezbrăcată cotidian pe pagina 5 a unui tabloid popular, rubricile de Meteo cu vedetuţe sexy, obsesiva mediatizare a panseurilor lui Gigi Becali şi, pe de altă parte, nivelul atît de jos al expectanţelor elevilor noştri, al idealului lor în viaţă, văd o legătură strînsă. Şcoala românească a pierdut războiul cu televiziunile noastre în căutare de rating care i-au vînat elevii ca pe un public-ţintă şi i-au făcut dependenţi de toate aceste mizerii colorate. Imaginea profesorului în societatea de azi e decupată fie pe conturul patologic (beţivi, obsedaţi sexual, lacomi de bani), fie pe tiparul omului de pe altă lume.

Cu cît situaţia e mai gravă, cu atît veselia e mai mare. Intrate pe spirala succesului de piaţă, cu orice preţ, televiziunile care fac comerţ cu sufletul şi cu mintea copiilor noştri vor găsi forme şi mai „seducătoare” de a-i atrage, transformînd generaţia tînără de azi în imbecilul colectiv de mîine. Un firicel de bun simţ şi două-trei emisiuni inteligente nu pot contrabalansa efectul devastator al bîţîielilor decerebrate. Rămîne ca profesorii demni de acest nume să-şi facă în continuare meseria, ridicînd praguri, fixînd filtre de exigenţă prin care să treacă numai elevii buni. Elevii care, în loc să-l absoarbă prin toţi porii pe Guţă, mai pun mîna şi pe cîte-o carte. Dacă tot e să ne resemnăm cu analfabeţi şi agramaţi pe mai toate posturile TV şi în diferite demnităţi publice, atunci măcar să ştim, să putem fi siguri că ei nu sînt, totodată, absolvenţi de şcoală, licenţiaţi, doctori, profesori universitari.

Ultima redută: o biată bucată de carton, o diplomă. Nu le-o vindeţi pentru nimic în lume!

(fragment din volumul Cinematograful gol, cu o prefață de Radu Cosașu, Editura Polirom, 2011)