Eliberarea poeziei

Ne întrebăm adesea, cu uimire, de unde vine nostalgia unora după „Epoca de Aur” a lui Nicolae Ceaușescu și cum se explică amnezia lor în ceea ce privește frica și umilințele de atunci. Pare curios că ele nu sunt ale tinerilor, care pot fi de stânga, fără să fie însă ceaușiști, ci tocmai ale mai vârstnicilor care au trăit acele vremuri și au stat ore întregi la cozi pentru zahăr sau ulei (date, de la un moment dat, cu rația), pâine ori salam.

E drept că ei făceau coadă și pentru cărți, un fenomen rar întâlnit în România postrevoluționară, dar care în anii totalitarismului era simptomatic pentru nevoia de cultură, înțeleasă și văzută nu ca un divertisment, ci ca o alternativă la „indicațiile prețioase”. Rareori s-a mai văzut după 1990 atâta interes și atâta emoție publică precum la apariția unui roman de Preda. Și e aproape de domeniul neverosimilului că o carte de poezie se poate vinde în tiraje de zeci de mii de exemplare, astăzi, când așteptările de „succes” ale poeților noștri cei mai buni au cifre cu două zerouri.

Câteva întrebări pe care ni le putem pune, văzând cât de puțin cunoscuți sunt poeții de azi, sunt următoarele. Dacă Nichita Stănescu ar fi apărut nu în generația ‘60, ci după generația „milenariștilor” lui Marius Ianuș, ar mai fi avut el succesul, notorietatea, recunoașterea publică de care s-a bucurat de la debutul său cu Sensul iubirii și până la moarte? Dacă Nichita Stănescu nu ar fi debutat editorial în 1960, ci jumătate de secol  mai târziu, în 2010, ar mai fi fost el poetul comparat cu Arghezi și Eminescu, autorul cu versuri studiate în manualele de școală, cu volume vândute în tiraje succesive, cu acel nimb de glorie ce pare că apare în fiecare fotografie care i-a fost făcută?

Întrebările sunt dintr-un scenariu contrafactual și istoria literară, ca și istoria propriu-zisă, nu lucrează cu „dacă”. Ele sunt însă menite să ne ajute în reprezentarea mai corectă și mai nuanțată a unei epoci pe care suntem tentați s-o aruncăm la coș ori s-o uităm complet, laolaltă cu totalitarismul comunist care a malformat-o. Și totuși, se cuprinde în ea o epocă literară de o consistență și o strălucire regăsite numai în interbelic; e suficient să dau patru nume, câte unul pentru fiecare „culoar” (Nichita Stănescu în poezie, Nicolae Breban în proză, Marin Sorescu în teatru, Nicolae Manolescu în critică), pentru a reproiecta nivelul literar și critic atins și menținut în acei ani.

Că Nichita Stănescu avea nevoie de exact acea perioadă istorică pentru a intra în centrul canonului și a-l reprezenta, e încă sub semnul dubiului. Poate că el ar fi fost Nichita Stănescu și dacă ar fi debutat cu ultima promoție de poeți și ar fi oferit acum dedicații celor zece cititori veniți la lansare. Nu se știe niciodată de ce este capabil un mare poet, cum poate el răsturna, de unul singur, un întreg sistem de condiționări și determinări.

Ceea ce este însă dincolo de orice dubiu e că epoca aceea a avut nevoie de un poet ca Nichita Stănescu și că l-a asimilat cu o pasiune colectivă neobișnuită, ca în Parfumul lui Süskind. Un număr uriaș de „cetățeni ai Republicii Socialiste România” umiliți cotidian și înfricoșați cu program de un dictator având la dispoziție Partidul și Securitatea au găsit în cultură nu doar o alternativă apolitică la ideologia unică, ci și o formă de supraviețuire individuală. Ceea ce ne pare uimitor astăzi (zeci de mii de exemplare vândute dintr-o carte de poezie ermetică) era extrem de firesc ieri. În epoca în care adevărurile sociale, politice și istorice nu puteau fi exprimate, literarul le încorpora și le oferea „ficțional” prin romane. Iar dacă ideologia unică tindea să domine întreg spațiul societății și să oblige toate formele de discurs să îi poarte directivele, rămânea o sferă – cea a poeziei pure – impermeabilă.

După cum se știe, Nichita Stănescu nu a fost chiar un martir anticomunist. A scris destule poezii „pe linie”, a făcut o serie de compromisuri, a avut, chiar și în anii ‘80, unele intervenții publice care i-au iritat pe confrați, prin aceea că ele mai degrabă exprimau politicile oficiale decât li se opuneau. Chiar poezia lui are un strat de contact cu epoca și un coeficient de adaptare, mai întâi la dejism, apoi la ceaușim.

Însă în nucleul dur și în straturile mai adânci ale acestei poezii găsim un autism ideologic și o „nebunie” creativă care șterg orice determinare, dinamitează orice condiționare și recreează „un joc secund, mai pur”, cum visa Ion Barbu. Nici un poet român nu a dus mai departe această experiență a eliberării poeziei, cu tot cu cititorii ei, de prefabricatele unei epoci totalitare. Nici un alt poet nu a reușit performanța de a lua obiectul „Cântării României” și a-i subtiliza lui Ceaușescu publicul-țintă scriind niște elegii abstracte din care mai nimeni nu înțelegea nimic și acoperind, cu ele, lozincile cu Conducătorul și Partidul. Numai Nichita Stănescu, cu geniul său liric, a fost capabil să facă o revoluție a gustului literar în România anilor ‘60 și ‘70, schimbând paradigma nu doar pentru câțiva critici avizați, ci pentru zeci, sute, mii, zeci de mii, sute de mii de cititori…

De cititori imediat și pentru totdeauna cuceriți.

Adevărul, noiembrie 2015

Din volumul „Aproape liber”, Curtea Veche Publishing, 2016

Pentru comenzi online, intrați aici:
Dacă doriți să primiți cartea împreună cu autograful & dedicația autorului, nu uitați să specificați acest detaliu în momentul când comandați online/telefonic.