După cincizeci de ani

Am văzut recent, pe un forum, o discuţie pornind de la textele mele din „Suplimentul de cultură” grupate sub titlul caragialian Infamie…. Problema esenţială a unuia dintre contributori era aceea că, nedînd în clar numele scriitorilor care m-au dezamăgit prin comportamentul lor uman, îl incit, dar nu-i satisfac curiozitatea. Ar vrea să ştie şi el cine este distinsa poetă şi eseistă de la Cluj care mă numea fratele ei mai mic, cine e romancierul parabolic, autor de trilogii ilizibile, cine e X şi care e Y.

Nu le-am dat şi nu le voi da însă numele acestora din două motive, care mi se par la fel de întemeiate. Unul e acela că discuţiile, contactele, întîlnirile din spaţiul privat nu pot fi translate în cel public fără acordul actanţilor. Nu pot da numele acestor scriitori dintr-o elementară politeţe şi dintr-un scrupul moral. Poate că eu mă înşel, poate de fapt ei s-au purtat ireproşabil şi eu mă aflu într-o gravă disfuncţie perceptivă. Poate că ei nu m-au injuriat după o cronică negativă şi nu m-au lăudat înainte de ea. Poate că totul este o iluzie. Lăsînd gluma deoparte, a lucra cu identităţile reale ale unor personaje din lumea culturală presupune, precum în cazul jurnalelor, o distanţă de cincizeci de ani între momentul redactării şi cel al publicării. După jumătate de veac, promit să dezvălui curiosului de pe forumul plin de nickname-uri toate numele implicate. N-ar fi rău însă ca pînă atunci să-şi cureţe puţin ograda electronică de înjurăturile anonime.

Al doilea motiv îl găsesc în nivelul de reprezentativitate, generalitate a unor fapte, reacţii, atitudini pentru mine dezamăgitoare. Mai trist decît faptul că sora mea mai mare s-a purtat astfel este faptul că eu anticipam, în bună măsură, reacţia ei. Că exact aceleaşi lucruri se întîmplau şi pe vremea lui E. Lovinescu (citiţi-i Memoriile), că aici nu vorbim despre accidental şi individual, despre întîmplări bizare, ci despre elemente şi simptome ale unei mentalităţi pe care o putem verifica pe pielea noastră. Conform acestei mentalităţi (ce acoperă cu diverse retorici unul şi acelaşi lucru), criticul care te laudă este remarcabil, inteligent, fin, erudit, cu intuiţii formidabile; iar criticul care te… critică este un om de nimic, un impostor, un comentator care habar n-are de literatură, un ins resentimentar, un ipochimen cu interese oculte.

Iată mecanismul „receptării” textelor noastre critice. Să privim în urmă. De cîte ori aţi văzut un scriitor autohton care să recunoască, deschis, măcar o hibă a unei cărţi ieşite de sub măiastra-i pană? De cîte ori aţi văzut un autor român care să mulţumească public criticului pentru obiecţiile făcute? Mari, mediocri ori mici, scriitorii au aceleaşi reacţii atît de previzibile, impregnate de vanitate auctorială, dominate de iritarea că un critic sau altul nu i-a lăudat „pe cît ar fi meritat”. Este problema lor, desigur, dar e totodată şi problema noastră. Cum am reacţionat noi înşine la critici primite de la alţii, care a fost comportamentul meu, privat şi public, în acele inconfortabile cazuri?

Sper că am fost la fel de elegant, de urban, de obiectivat precum s-au arătat, atunci cînd nu le-au convenit evaluările mele, Ion Simuţ, Ştefan Agopian, Lucian Dan Teodorovici sau Marius Ianuş. Nume de autori realmente importanţi, pe care mă bucur să le mai citez o dată.

Spre ruşinarea unor colegi de breaslă (X, Y, Z); şi întru satisfacerea curiozităţii avide a cititorilor curajoşi de pe forumuri.

(text din „Cinematograful gol”, Editura Polirom, 2011)

(sursa foto cover: pininterest.com)