Daniel Cristea-Enache 
Pe 2 februarie 1997, în numărul 354 al „Adevărului literar şi artistic” apărea o cronică semnată de un nume nou, I mean, nemaiîntîlnit în paginile revistei. Tînărul era masterand la Literele bucureştene, debutase în „Contemporanul-ideea europeană” şi publicase cîteva texte în „Caiete critice”: dar visul lui era să fie un cronicar literar ca Nicolae Manolescu şi un profesor universitar ca Eugen Simion.
Valeriu Cristea, tatăl adoptiv al tînărului (şi cel care i-a citit şi i-a comentat în privat primele încercări critice), fusese atacat în „România liberă” de un nume oarecare; iar în „Adevărul literar şi artistic”, C. Stănescu scrisese un comentariu de solidarizare. Criticul atacat l-a sunat pe criticul solidar, coleg de generaţie „şaizecistă”, pentru a-i mulţumi; iar la finalul conversaţiei (la care junele masterand asista înfrigurat), criticul atacat l-a întrebat pe criticul solidar dacă n-ar vrea să-l încerce pe un tînăr care vrea să facă şi el critică literară. Criticul solidar a spus imediat da, fără vorbele de prisos şi „strategiile” ocolitoare ale altora; iar în săptămîna următoare, masterandului i-a apărut în „Adevărul literar şi artistic” prima cronică, despre o carte cu un titlu ce serveşte incipit-ului de acum: Confesiuni violente de Nicolae Breban.
Fără această întîlnire decisivă cu un critic empatic nu numai pe orizontala generaţiei sale, ci şi pe verticala profesiei noastre, nimic din ceea ce s-a întîmplat mai apoi nu s-ar mai fi întîmplat; şi dacă n-ar fi, nu s-ar povesti… Ceea ce a însemnat George Ivaşcu pentru un tînăr, Nicolae Manolescu, care avea să devină cronicarul numărul unu al epocii anterevoluţionare – a fost, pentru mine, C. Stănescu. Descoperitorul, susţinătorul, criticul, gazetarul; solidarul.
În opt ani de zile, cît am colaborat la ALA, nu mi s-a scos baremi o virgulă; ce am vrut să scriu, am scris. Singurul act de (oribilă) cenzură s-a petrecut în săptămîna-n care, încăpăţînat cum sînt, am dat la revistă o cronică despre o carte a lui Cristian Tudor Popescu. După îndelungate dispute redacţionale, ale căror ecouri au ajuns pînă la mine, redactorul-şef al ALA şi-a impus punctul de vedere. Nu a acceptat în revistă o cronică pozitivă despre o carte a lui. În meciul purtat, la distanţă, între doi jucători obstinaţi: un cronicar care vrea să scrie despre o carte indiferent de autorul ei, şi un prozator care nu acceptă o cronică pozitivă despre o carte a lui în revista pe care o conduce – a învins, bineînţeles, încăpăţînarea de Nadal a celui de-al doilea. Ce-ar fi făcut The Special One, Federer? Eu, unul, m-am repliat şi am avut un rever în lung de linie: am publicat cronica în „Caiete Critice”. Dacă încăpăţînarea e de mai multe feluri, şi revistele sînt mai multe…
Iată un şir: „Adevărul literar şi artistic” (februarie 1997 – martie 2005), „România literară” (aprilie 2005 – mai 2009), „Cultura” (mai 2009 – iulie 2010), „Observator Cultural” (din decembrie 2009). Iar mulţumirile mele urmează un anumit tipar fiindcă şi raportul meu de colaborare cu aceste săptămînale a urmat – ca un cursor – un ecran de eleganţă şi profesionalism. Cristian Tudor Popescu, C. Stănescu şi Ciprian Buduru; apoi Nicolae Manolescu, Gabriel Dimisianu şi Oana Matei; apoi Augustin Buzura, Angela Martin şi Cristina Rusiecki plus Mihai Iovănel; în fine, astăzi, Carmen Muşat, Ovidiu Şimonca şi Doina Ioanid. (Vorbim numai despre săptămînale. Altfel, ar fi intrat în această listă senzaţională şi „Idei în Dialog”, cu Horia-Roman Patapievici şi George Arun. Este oare cineva care a ţinut cronica literară la nişte reviste atît de bune ca „Adevărul literar şi artistic”, „România literară”, „Cultura”, „Idei în Dialog” şi „Observator Cultural”? Da, este cineva: eu.)
Dispunerea forţelor în teren e aşa cum a fost dintotdeauna, din 2 februarie 1997 şi pînă în 2 februarie 2012. E întîi un nume cu greutate care girează tot, are deplină încredere în cronicar şi nu „se bagă” niciodată, citind adesea cronicile după ce ele apar. În categoria asta intră Cristian Tudor Popescu, Nicolae Manolescu, Augustin Buzura şi Angela Martin, Carmen Muşat. E, apoi, funcţia celui – dimpotrivă – extrem de implicat. Pe acest tip de jucător activ şi pasionat se bazează un săptămînal cultural, pe umerii lui se face performanţă critică şi jurnalistică. În mod logic, cu el vorbeşte cel mai mult cronicarul, pe el îl anunţă şi de el se lasă anunţat, cu el gîndeşte o reţetă de acoperire a tuturor cărţilor importante. Nu e o întîmplare, cred, că tocmai cu acest tip de jucător, cu un „secund” esenţial care face revista şi e un gazetar pur-sînge, am ajuns la relaţia de prietenie adevărată, dincolo de generaţii şi de fireştile diferenţe. C. Stănescu, Gabriel Dimisianu, Ovidiu Şimonca: sînt oameni care, de dragul scrisului meu, mi-au devenit prieteni. Nu a fost invers: nu am fost întîi prieteni, şi apoi colegi de revistă… Ceea ce ne-a legat într-un mod, aş zice, indestructibil a fost şi este cronica literară făcută cu pasiune de un critic încă-tînăr. Îi veţi vedea, de aceea, peste tot: în confesiunile, în bilanţurile şi-n textele mele memorialistice; îi veţi vedea pe coperţile unor cărţi ale mele. Să nu cumva să faceţi gafa de a-l bîrfi pe vreunul dintre aceşti trei oameni: veţi risca să-l supăraţi pe al patrulea…
A treia categorie este una a simpatiei tinereşti şi-a drăgălăşeniilor generaţioniste. Cum şi de ce? Dacă aveţi puţintică răbdare, vă explic. Oricît de dedicat ar fi „secundul” esenţial, el nu poate face, de unul singur, chiar tot în redacţia unei reviste. Este sprijinit de un „terţ” la fel de important, cu rolul (jucat cu măiestrie) de a-i îngrozi pe cei ce trebuie îngroziţi ca să respecte deadline-ul. Cu cronicarul care trimite mai tîrziu cronica, dar o trimite de fiecare dată, se ajunge, firesc, la o comedie romantică. Noi ne facem că ne supărăm, că totuşi, şi totuşi, şi totuşi, iar cronicarul îşi cere scuze, şi iar scuze, şi iar scuze… Ciprian Buduru de la „Adevărul literar şi artistic” mă încurcă puţin în acest desen. Fiindcă tipicitatea, aici, e feminină şi necruţătoare la modul graţios. Oana Matei de la fosta „Românie literară” şi Cristina Spătărelu de la „Bucureştiul Cultural” intră însă perfect în tiparul Secretarului de redacţie indispensabil; şi vechi complice cu Cronicarul. Căci Secretarul de redacţie are o slăbiciune vădită pentru Cronicarul care dă cronicile mai tîrziu decît ceilalţi colaboratori, dar le dă întotdeauna. Doina Ioanid ar fi şi ea mai complice, dacă n-ar fi poetă; or, ca scriitor, cînd discuţi cu un critic literar, raporturile sînt puţin ambiguizate. Dacă eu, Scriitorul, sînt prietenos, Criticul nu va crede că…? Dar Criticul cunoaşte bine şi scriitorii, şi oamenii din spatele lor: prin urmare, nu crede că…
Ultimul level şi cel mai spectaculos este cel al raporturilor cu Corectura de la revistă. Sînt aici bătălii „epice” purtate între Doamnele de la corectură (denumire convenţională, bineînţeles, fiindcă sînt şi domni corectori excepţionali) şi un fost corector. Critic fiind şi folosind, în plus, unele moduri de creativitate scriitoricească, acesta forţează expresia. Dar Corectorul e prin definiţie cuminte, necreativ, cu Tablele Legii gramaticale în mîini. Lui îi place, să admitem, cronica ta; însă, domnule Cronicar, pînă aici ţi-a fost! Directorul nu se „bagă”; cu redactorul-şef eşti prieten bun; cu secretarul de redacţie eşti în cîrdăşie… Dar aici eu îţi scot virgula; iar dincolo, îţi pun una. Şi Cronicarul zice nu, şi nu, şi nu; iar Corectorul zice ba da, ba da, ba da (fără italice, s’il vous plaît). Şi în noua dispută dintre două încăpăţînări profesionale, cîştigă întotdeauna Cititorul.
Am două finaluri, în săptămîna aceasta: nu alternative, ci întrepătrunse. În finalul unu, să spun că sîntem adeseori martori la narcisismul flamboaiant al unor personalităţi în adevăratul înţeles al cuvîntului. Nu numai literatura, ci lumea întreagă ar trebui să se rotească în jurul meu, eu fiind singurul subiect important şi unica discuţie ce va fi purtată. Ceilalţi contează mai puţin sau deloc. Restul subiectelor sînt minore, neimportante, pierdere de vreme. Mărturisesc că am o formă specială de orgoliu nebunesc şi ambiţie nemărginită (cum s-a mai scris despre mine). Eu vreau, din contră, să ajung prin literatură şi la straturile lumii noastre, aşa cum reuşeau Lucian Raicu şi Valeriu Cristea; şi să mă rotesc uşor în jurul acestei lumi, descoperind oamenii şi valorile fără de care nici literatura, nici critica n-ar putea exista.
În finalul doi, un fragment din prefaţa lui C. Stănescu la prima mea carte, Concert de deschidere (Editura Fundaţiei Culturale Române, 2001): „Acum, la urmă, stau şi mă întreb: ce-i cu această «prefaţă», la ce-i folosesc (dacă nu cumva îi vor strica!) vorbele mele strălucitului cronicar literar Daniel Cristea-Enache?! Cum spuneam, s-a ivit ca un «tînăr critic» gata echipat care şi-a lăsat, ca şarpele într-un loc ascuns, pielea tinereţii lui critice, oferind privirii noastre doar vîrsta matură a unui cronicar de cursă lungă. Cronicile din acest volum o dovedesc prin ele însele, făcînd orice «prefaţă», cu pretenţiile ei de «profeţie», oarecum penibilă, hotărît inutilă…”.
Domnule C. Stănescu, acum la urmă mă întreb şi eu: de unde această absurdă modestie a prefaţatorului? Vede toată lumea, domnule C. Stănescu, ceea ce acum cincisprezece ani aţi văzut – în mine – numai dumneavoastră.
Observator Cultural, februarie 2012
(sursa foto: adevarul.ro)
