Două generații

Cînd încercăm să vorbim despre o generaţie, discuţia se complică destul de mult prin imprecizia referentului şi marja temporală avută în vedere. Dar dacă încercăm să vorbim despre două?

M-am străduit, într-un text din „Dilema Veche“ (online) intitulat „O generaţie“, să fixez reperele între care se mişcă un cursor generaţionist al decreţeilor. Reperul de „sus“ e clar: Decretul 770 din 1966. Decreţeii nu sînt toţi copiii „Epocii de Aur“, cum s-a spus prin generalizări imprudente, ci toţi copiii născuţi prin conformarea cuplurilor la preţioasele indicaţii ceauşiste, deci dacă un frate mai mare a fost dorit, iar unul mai mic nu, primul nu e decreţel, al doilea, da. Iar reperul de „jos“ l-am fixat pe anul 1977, dar nu fiindcă a fost anul cutremurului. Calamităţile naturale, oricît ar părea de ciudat, sînt mai puţin importante decît schimbările socio-politice. Întrucît, în decembrie 1989, societatea românească a început să se schimbe accelerat şi în profunzime, relevanţă devine vîrsta la care decrețelul a prins schimbarea de epocă şi modificarea de paradigmă. La nouă-zece ani, oricît de inteligent ai fi, nu poţi conştientiza structura regimului în care trăieşti, natura lui, desenul macro. Iar dacă, prin excepţie, poţi, majoritatea statistică a copiilor de nouă-zece ani, din promoţia ta, nu reuşesc. E motivul pentru care cei născuţi după 1977, copii în decembrie 1989 (nu adolescenţi, nu tineri), intră în generaţia următoare. Chiar dacă sînt decreţei, aşa zicînd, puri şi duri, definitorii pentru configuraţia şi formaţia lor au fost anii ’90.

Revenind la generaţia noastră, al cărei roman l-a dat Radu Pavel Gheo în Noapte bună, copii!, argumentez cu tot mai mult aplomb superioritatea ei. Ascultătorii înclină, de obicei, aprobator din cap. Nu numai datorită argumentelor mele, ci şi pentru faptul că ei înşişi îi aparţin şi se simt implicaţi. Auditoriul generaţionist este imens: prin artificialitatea Decretului din 1966, biologicul şi organicul au fost siluite în sensul unei depăşiri de normă stahanoviste. Cu generaţia noastră, Nicolae Ceauşescu a depăşit norma. A făcut-o atît de masivă, cu instrumentele şi pîrghiile totalitarismului, încît niciodată, în libertate, vreo altă generaţie nu ne va mai putea depăşi numeric. Cei de după noi sînt nu doar altfel. Sînt şi mai puţini.

Foto de gandul.info
Este o generaţie foarte puternică deopotrivă prin cifrele în care se cuprinde, prin studiile şi lecturile formatoare din anii închiderii şi întunericului optzecist, şi prin experienţa libertăţii făcută la o vîrstă la care toate diferenţele dintre totalitarism şi libertate puteau fi înţelese. Ştim ce a fost Înainte şi nu mai vrem. Nostalgici după socialismul real românesc? Nu, mulţumim.

Libertate de a gîndi, a crede, a vorbi, a călători? Da, asta ne place mult şi ne amintim foarte bine epoca în care nu o aveam…

Experienţa societăţii deschise este cuplată cu experienţa societăţii închise. Statul slab e preferat celui omnipotent. Democraţia parlamentară nu are alternativă, pentru noi, în variantele autoritariste – care ne înfricoşează şi ne scîrbesc. Avem după 1990 ceea ce am vrut, ceea ce ne-am dorit, ceea ce am visat. Pledăm pentru stabilitate şi, în modul cel mai propriu, o asigurăm. Sîntem o uriaşă generaţie matură şi activă, cuprinsă în 2013 între 36 de ani şi 46. Trei decenii de acum încolo, această generaţie muncitoare şi responsabilă (care l-a dat şi pe dl Victor-Viorel Ponta, prim-ministru*, cu un doctorat strălucit, de impact internaţional…) va fi la putere.

Puterea ne-o vor lua nu cei născuţi imediat după noi şi care se iluzionează cu ştafeta generaţiilor. Ei nu au nici un atu: sînt mai puţini, cu studiile solide mult mai greu făcute (atmosfera nebunilor ani ’90, educaţia făcută predominant la televizor) şi cu o experienţă a totalitarismului cvasi-nulă. O generaţie mai puternică, realmente, decît a noastră nu poate fi decît una născută în democraţie şi care prezintă, faţă de noi, acest element decisiv.

Sînt cei, la rîndul lor, mulţi (se va înţelege de ce) şi care au respirat din scutece aerul libertăţii. Sînt cei crescuţi cu gadgeturile electronice în mînă şi care au călătorit deja în toată Europa, în timp ce bunicii lor au sperat să ajungă la Ruse măcar la 40 de ani. Sînt cei care vorbesc limbi străine cu o uşurinţă incredibilă şi care îţi rezolvă o problemă complicată cu aerul că-i ţii din treaba de pe flickr. Sînt cei cărora părinţii, la rîndul lor mulţi şi cu studii complete, le-au oferit atenţie şi educaţie, cursuri de fotografie şi lecţii de pian, balet, schi şi echitaţie. Aceştia sînt cei mai norocoşi & răsfăţaţi copii din ultima sută românească de ani, iar cînd ei toţi vor creşte, generaţia lor, a sincronizării complete cu lumea globală, va fi prima generaţie neindatorata în vreun fel inerţiei şi complexelor naţionale.

Ne va face plăcere, fără îndoială, să dăm puterea, peste un sfert de secol, copiilor decreţeilor – copiilor noştri.

Foto de pe technow.ro

*domnul Victor Viorel Ponta și-a dat demisia din funcția de prim-ministru pe 4 noiembrie 2015.

Imagine cover: jurnalspiritual.eu

(articol publicat în „Suplimentul de cultură”, 2013)