Cum poți să fii român?

Acel context european care ni se părea atît de îndepărtat în anii ‘80 şi pe care îl recuperam, fragmentar, din emisiunile bruiate ale postului Europa Liberă a devenit pentru mulţi creatori români o scenă pe care performează în chipul cel mai firesc şi legitim.

E drept că, literatura punînd probleme specifice de traducere şi echivalare trans-culturală, le-a fost mai dificil scriitorilor români să se impună în limbi de mare circulaţie. Dar, indiscutabil, un prim semn al schimbării l-a reprezentat, în 1990, posibilitatea fiecărui autor de a opta. În timpul regimului comunist, cariera internaţională a unui scriitor român era fie un film (mediocru) regizat de activiştii de la Bucureşti, fie un efect direct al disidenţei şi al exilului. Vizibilitatea europeană se obţinea, în nouă cazuri din zece, prin cele două extreme: a instituţionalizării socialiste (categoria Zaharia Stancu) şi a rupturii totale cu regimul (categoria Paul Goma). Extrem de puţine sînt exemplele de scriitori români afirmaţi în Occident în condiţii de perfect „autism” ideologic. Eliade, Ionesco, I. Negoiţescu, D. Țepeneag au luat frecvent poziţie împotriva regimului de la Bucureşti, iar Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au făcut din activitatea anticomunistă axa a două biografii îngemănate.

Altfel spus, înainte de căderea comunismului, contextul geo-politic direcţionează constrîngător textul scriitorului român, în Est, la el acasă, dar şi în Vest, în societatea liberă spre care a fugit. Cortina de Fier iradiază în ambele direcţii, punînd implicit şi explicit problema libertăţii şi a raportării la ea. Libertatea naturală pentru un occidental, liberalismul impregnat în tot corpul social, multiplicitatea opţiunilor existente la toate vîrstele şi la fiecare colţ de stradă, drepturile garantate constituţional şi apărate de oamenii de ordine – toate acestea îl fac pe omul din Vest (chiar şi pe cel bine intenţionat) să înţeleagă prea puţin mentalitatea de lagăr şi reflexele de cobai social ale esticului dresat într-un regim totalitar. Ieşit din infern, Goma, ca şi Soljeniţîn, nu va mai putea fi niciodată un om întreg şi un scriitor preocupat exclusiv de arta scrisului. Ei rămîn, practic, în interiorul ecuaţiei totalitare, transformîndu-şi textele în tot atîtea tribune de afirmare a unor convingeri identitare. Pentru toţi aceşti scriitori mutilaţi de Istorie, gratuitatea artistică e o bizarerie modernistă, o neobrăzare avangardistă şi un nonsens conceptual.

Şansa generaţiei mele, despre care am vorbit în repetate rînduri, constă în plasarea noastră pe o graniţă temporală mult mai importantă decît cele geo­grafice. Adolescenţi în 1989, ne amintim destul de bine cum a fost în Republica Socialistă România şi putem compara în cunoştinţă de cauză cu ce s-a întîmplat în democraţia ulterioară, fie ea şi „originală”. Fără patetism, să spun că ştim mai bine decît cei mai tineri ce înseamnă cu adevărat libertatea; fiindcă nu putem uita ce însemna absenţa ei. E şi motivul pentru care privesc fără înţelegere nostalgia unora după frumoasele vremuri ale „eticii şi echităţii socialiste”. Contextul vechi, mortificant şi literalmente monstruos, nu-mi este deloc străin; dar el nu m-a deformat, fiindcă i-am scăpat la limită. Şi nu prin fuga mea din ţară, ci prin dispariţia lui din Istorie. În schimb, contextul nou, aiuritor şi obositor pentru mulţi, mă încîntă nu în sine, ci tocmai prin evantaiul de posibilităţi individuale de a-l asuma şi exploata.

E ceea ce a înţeles noua generaţie de scriitori români: autori care au debutat la sfîrşitul anilor ‘90 şi au mers pe un vector al dublei afirmări – naţionale şi internaţionale – deschis de Matei Vişniec şi Mircea Cărtărescu. Vişniec e încă modelul anterevoluţionar: scriitorul care, pentru a se putea impune într-o altă cultură, trebuie să fugă din România Socialistă şi să se stabilească la Paris. Cărtărescu brevetează modelul nou, postrevoluţionar: creatorul care continuă să scrie în limba lui, chiar dacă beneficiază de burse şi rezidenţe în străinătate; şi care este apoi tradus în diferite limbi.

Contextul se lărgeşte enorm şi autorul nu-şi mai adaptează literatura la aşteptările unui anumit public şi ale unui anumit moment. Textele devin extrem de diferite. Petru Cimpoeşu, Dan Lungu, Filip Florian, Florina Ilis, Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu şi alţi autori editaţi de Polirom cultivă ori nu specificul local, şi dacă da, îl tratează tot diferit, în cheie realistă sau ca exotism românesc. Îşi plasează acţiunea romanului la Bucureşti, la Iaşi, la Bacău sau într-un no man’s land ficţional. Toate posibilităţile unei societăţi deschise şi toate codurile literaturii pe care fiecare dintre ei mizează în alt mod le stau la îndemînă.

Nu mai există o tematică obligatorie (sau obligatoriu de evitat); după cum nu mai avem o problematică inclusă (ori imposibil de exclus). Traducerea lui X sau a lui Y nu mai înseamnă desprindere dificilă dintr-un anumit context şi înşurubare într-un altul, complet diferit. Esticii sînt tot mai puţin „persani” pentru occidentalii curioşi. În timp, specificul românilor, ca ansamblu etnic, va conta tot mai puţin în ecuaţia culturală; şi sensibil mai importantă va fi nota diferenţială a unui anumit scriitor din România.

(articol apărut în Suplimentul de cultură, iulie 2015)

Foto de pe jurnaldebucuresti.com