Citiţi, dragi studenţi, numai citiţi!

Cum învăţăm literatura română?

Iată o întrebare care dă de furcă multor învăţăcei, de la cei din ciclul gimnazial şi pînă la studenţii Facultăţii de Litere din Bucureşti. „Cum predăm literatura română?” ar fi interogaţia complementară, formulată de profesorii pasionaţi de meseria lor.
O primă veste bună: este mai uşor să parcurgi istoria literaturii române decît pe cea a literaturii franceze, sau engleze, sau spaniole, din simplul motiv că literatura noastră este una tînără. Tînără şi, aşa zicînd, intensă: ceea ce în alte culturi se dezvoltă pe parcursul unor secole, la noi se parcurge într-un ritm accelerat, cu un teribil efort de recuperare a decalajului istoric. Între Eminescu, marele nostru romantic, şi Tzara, promotorul dadaismului, e o distanţă de trei decenii: numai atît i-a trebuit literaturii noastre pentru a face trecerea de la romantism la avangardism. O a doua veste pe care studenţii o pot întîmpina cu entuziasm: despre literatura română modernă, în adevăratul înţeles al cuvîntului, se poate vorbi abia de la borna post-paşoptistă. Ciocoii vechi şi noi, romanul lui Nicolae Filimon, e un aperitiv atractiv, mai ales că permite şi actualizări savuroase. Nu prea mai avem, azi, boieri; dar ciocoi vechi şi ciocoi noi sînt din belşug.
Din intervalul 1863-2008 putem scădea fără probleme arcul de timp al realismului socialist (1948-1960), cînd s-au tipărit tone de maculatură ideologică, dar au apărut numai patru-cinci titluri cu adevărat valoroase. Rămînem astfel cu 133 de ani de literatură viabilă. Şi cu trei perioade de înflorire: Junimea şi marii clasici, modernismul interbelic şi neomodernismul postbelic. Numele ne sînt atît de cunoscute, încît nimeni nu poate să tresară cu spaimă cînd le aude: Eminescu, Caragiale, Creangă, Slavici, Maiorescu; Arghezi, Blaga, I. Barbu, Bacovia, Rebreanu, Sadoveanu, Camil Petrescu, Lovinescu, Călinescu; N. Stănescu, Sorescu, Ileana Mălăncioiu, Preda, Breban, Buzura, Bălăiţă; Simion, Manolescu, Raicu… Mari poeţi, prozatori, dramaturgi şi critici literari. E practic imposibil să nu ştim ceva despre ei; sau, dacă nu ştim prea bine, să nu găsim cu uşurinţă datele necesare. Esenţial este să-i încadrăm în contextul epocii şi în paradigma lor, făcînd totodată diferenţierile cuvenite între genurile pe care le ilustrează. Ar fi jenant, de pildă, să vorbim despre parnasianismul lui Creangă ori despre viziunea solară a lui Bacovia; despre afirmarea lui Maiorescu în timpul comunismului sau despre cum l-a decorat regele Carol I pe Nichita Stănescu…
Profesorul are datoria de a şti mai multe decît voi. Asaltaţi-l cu întrebări, exprimaţi toate nedumeririle şi dubiile voastre. Timorarea nu-şi are rostul, mai ales la un seminar, în care discuţiile sînt libere iar interacţiunea e o regulă de funcţionare. Dar pentru a pune întrebări şi a avea dreptul moral de a aştepta răspunsuri la ele, studenţii au şi ei o obligaţie. Dacă tot s-au deranjat să vină la Facultate, atunci e imperios necesar să-i citească pe autorii despre care se discută. Nu poţi analiza formula dramatică a lui Sorescu dacă n-ai parcurs cele cîteva zeci de pagini din Iona, n-ai cum să vorbeşti despre moromeţianismul lui Preda fără să fi citit Moromeţii. Comentariul vine după lectură, nu e un substitut al ei.
Un singur lucru trebuie deci să facă studentul filolog şi oricine e interesat de literatura română: s-o citească. Parafrazîndu-l pe bătrînul Heliade: citiţi, dragi studenţi, numai citiţi! Restul va veni de la sine.