Daniel Cristea-EnacheDaniel Cristea-Enache
01.02.2017

Anticomunismul meu

Nu-mi place să vorbesc decât în nume propriu, dar, ca observator, nu pot să nu constat că generația mea, augmentată artificial-totalitar prin decreței, este una structural anticomunistă. E ușor de înțeles de ce.

Cei născuți după 1966 și care aveau, în decembrie 1989, vârste cuprinse între 22 și 14 ani au „apucat” din plin ultimul deceniu al ceaușismului, fiind niște șoimi ai patriei cu câteva ore de program TV, elevi premianți ai cozilor nesfârșite și studenți integraliști ai frigului, ai întunericului și ai cartelelor la ulei și zahăr. Lucruri care par inimaginabile tinerilor de azi – noi le-am trăit pe pielea noastră: și nu ca o aventură, ca o exotică experiență individuală, ci ca un mod de viață cotidiană impus macro de un dictator paranoic. De aceea, când auzim de comunism și de teoriile ce-l susțin, în contra capitalismului, noi avem frisonul socialismului real; și eu, unul spun în clar: nu, mulțumesc frumos, eu nu vreau comunism. Eu vreau capitalism, democrație și anticomunism.

Un capitalism real, o democrație autentică – dar ce fel de anticomunism? Cum definesc anticomunismul meu și cum îl diferențiez nu numai de comunism (fie el internaționalist ori naționalist), ci și de alte tipuri de anticomunism, pe care le consider la fel de nocive și de culpabile ca și comunismul împotriva căruia luptă?

Iată problema pe care mi-am pus-o și pe care o voi aborda frontal în textul de față, fiindcă mi se pare esențială nu numai în contextul actual, cu particularitățile lui, ci și în generalitatea unor principii aplicabile în orice context.

Diferența fundamentală între anticomunismul meu și anticomunismul altora este diferența dintre democrație și totalitarismul de dreapta. Chiar și când mișcările de extremă dreapta nu ajung să conducă și să forjeze Statul, criteriile lor au aceeași culoare cu a Partidului unic interzicând ori suspendând exercițiul democratic. Din această perspectivă, nu văd o diferență de esență între Ion Antonescu și legionari, doar una de grad. Diferența de esență este între Ion Antonescu și Regele Mihai, chiar dacă pe al doilea îl putem vedea, în unele episoade oficiale imortalizate în fotografii, alături de Conducător.

Anticomunismul care, în opoziția sa față de comunism, rămâne sau devine totalitar la Dreapta este, în opinia mea, la fel de vinovat, teoretic și istoric, ca totalitarismul de Stânga pe care îl combate. Dar ce spun, „combate”? Lupta aceasta se poartă cu toate armele, permise și nepermise, într-un elan al exterminării adversarului, într-un război „sfânt”. În ce constă sfințenia omorârii altor oameni, nu numai soldați, ci și civili – n-am înțeles niciodată, și nici nu e de înțeles ceva aici. Aceasta se întâmplă în războaie, ni se explică, doct, cu argumente sapiențiale și cu proverbe care acoperă și justifică oroarea: la război ca la război, nu poți să faci omletă dacă nu spargi ouăle, și alte asemenea zicători frumușele.

Anticomunismul acesta visceral, la fel de vinovat ca și comunismul, are, în fond, același inamic: spiritul liberal. Dreptul de a gândi și a fi altfel este intolerabil și pentru unii, și pentru alții, și în regimurile dictatoriale de dreapta, și în cele de stânga. Intrarea în rând și nivelarea: iată ceea ce le place, indiferent de culoarea steagului sub care mărșăluiesc, mai întâi rugându-ne, apoi cerându-ne imperios, ulterior obligându-ne s-o facem și noi. La război, ca la război, dar pe timp de pace? Dacă suntem puțin atenți, putem detecta inflexiunile totalitare într-un discurs, într-o poziție public exprimată, într-o declarație marcând necesitatea unei anumite legi. Cine are auzul fin înțelege ce vrea să spună X când, cu un mârâit mieros, X oferă „alternativă” la „corupția” democrației noastre.

O fi coruptă la noi democrația, până la măduvă, dacă insistați, dar tot e preferabilă soluțiilor de „însănătoșire” totalitară, comunistă ori anticomunistă, de extremă stânga sau de extremă dreapta, care ni se vântură alternativ, în virtutea dreptului la liberă exprimare, garantat democratic. Acest drept l-am căpătat cu toții, și unii dintre noi îl folosesc nu pentru a construi un stat totalitar în care dreptul să dispară, ci o societate – fie ea și imperfectă – care să-l folosească în continuare.

De aceea, voi vorbi cu reală plăcere despre anticomunismul meu, care nu are în comun cu anticomunismul altora decât numele. Anticomunismul meu nu este antisemit și nu vorbește despre conspirația iudeo-masonică și despre bubulii lui Pavel Coruț care, chiar în aceste momente, mă plătesc cu mii de dolari pentru textul meu din „22”… Anticomunismul meu nu este rasist și xenofob și nu vede în maghiari și-n rromi cauza relelor României. Dimpotrivă, anticomunismul meu a votat, la ultimele alegeri, pe exact acei minoritari aflați pe liste; și sunt foarte mândru de opțiunea mea.

Anticomunismul meu nu este homofob. Fără a fi gay, respect și apăr dreptul fiecăruia de a-și alege propria identitate sexuală, în deplină demnitate și respectabilitate a opțiunii pe care o face. Și mai mult decât atât. Cred că tocmai cei care nu sunt gay au datoria morală să apere drepturile minorităților sexuale, combătând platforma de superioritate pretins „etică” a îndrumătorilor cu sexul și a controlorilor de spațiu privat.

Anticomunismul meu nu este fundamentalist. Sunt un om credincios, ortodox, dar asta nu înseamnă că am dreptul să impun altuia credința mea ori să permit Statului să modeleze Societatea pe baza unei credințe religioase unice. Sinagoga e sinagogă, moscheea e moschee și – la fel de important – școala e școală. Cînd o să faceți Catedrala Mântuirii Neamului și o să mântuiți Neamul Românesc, pe mine vă rog să mă săriți.

Anticomunismul meu nu este misogin. Dacă e ceva care mă amuză (fie și amar) este reflexul curent la noi, masculin-paternalist, de a trimite Femeia „la cratiță”, deși e evident pentru toată lumea, în atâtea cazuri, că jumătatea feminină e mult mai dotată intelectual și incomparabil mai capabilă de a da soluții. E logic: femeile citesc mai mult decât bărbații, după cum arată statisticile.

Anticomunismul meu preferă comunicarea și schimbul, delimitării și izolării. De aceea, mi se par simptomatice atât jelaniile comuniștilor noștri că cetățenii României au ajuns să muncească „pe plantații” în Occident, cât și resentimentele anticomuniștilor legionaroizi în fața „vânturării” cetățenilor străini în România. Unii dau vina pe capitalism (calul lor de bătaie), alții, pe democrație (ce atâta libertate pentru „ciori”?). Dar eu cred că tocmai prin această ieșire a României din țarcul ceaușist și prin respectarea dreptului fiecărui cetățean român de a călători și a munci unde vrea, societatea noastră a progresat într-un mod semnificativ. Și a fost un progres realizat nu de sus în jos, de la decidenți la „simplii” cetățeni, ci unul de jos în sus, de la muncitorul român în Italia care a adus bani – și o altă mentalitate – acasă.

Anticomunismul meu este eco, dar nu și igienic. Așa cum mi se pare absolut firesc să fiu împotriva exploatării de la Roșia Montană, nu am cum să nu protestez împotriva monstruozității intitulate, scârbos, eutanasierea câinilor maidanezi. Și într-un caz, și în celălalt, cetățenii și mult-hulitele ONG-uri și asociații au protestat, au făcut petiții, au strigat, au mărșăluit. Și, orice s-ar spune, asemenea marșuri sunt mult mai frumoase și mai omenești decât celelalte: marșurile adepților unei versiuni totalitare, fie ea de stânga sau de dreapta.

În fine, dacă anticomunismul altora e încremenit într-un format în care se dorește și introducerea societății, închiderea ei, anticomunismul meu este unul care evoluează o dată cu societatea, exact pe liniile, ce pot fi sau nu anticipate, ale deschiderii. El e cu upgrade. Dacă extremiștii de dreapta și cei de stânga au un sentiment de nepotrivire cu epoca aceasta democratică, precum și dorința aprigă de a o „încăleca”, mergând fie în trecutul glorios, fie în viitorul luminos, „căldiceii” democrației, printre care mă număr, se simt foarte bine în prezentul liberal și pluralist.

În loc de a impune, deci, eu propun ceva; și ceea ce propun este un anticomunism cu față umană.

22, octombrie 2013

Din volumul „Aproape liber”, Curtea Veche Publishing, 2016

Pentru comenzi online, intrați aici: http://bit.ly/2fRxQaE
Dacă doriți să primiți cartea împreună cu autograful & dedicația autorului, nu uitați să specificați acest detaliu în momentul când comandați online/telefonic.