Un palmier se legăna în capul mesei de tortură

Fond sonor: Van Morrison, Days like this.

Această deschidere siciliană explică destul de bine maniera de joc prin care erau pulverizate textele citite la cenaclu, în special de către tandemul inoxidabil Horia Gârbea / Radu Sergiu Ruba. Chiseliţă le făceau. Cu sarcasm, sardonic, voluptate, ironie, vervă şi puncte finale audibile ce cădeau ca nişte obuze mici în capul tot mai coborît între umeri al vinovaţilor. Uneori aveau dreptate. De fapt nu asta conta. Conta şahul. În zilele acelea nu făceam însă decît să mă întreb ce-o fi în mintea timizilor ucenici ce-şi ascultau poeziile scrise prin poduri, garsoniere şi orfelinate în dureri numai de ei ştiute, luate strofă cu strofă, vers cu vers, pornind de la titlu-n jos, şi călcate cu şenile filologice, spintecate cu verbe ascuţite de bucătărie japoneză, ca nişte rîme sau ce mănîncă asiaticii, tîrîte de păr pe pardoseala înnegrită de sînge, spînzurate, mitraliate simetric-sacadat, torsionate, rupte-n patru şi date cu fruntea de pămînt în hazul nebun al asistenţei, care ştia că-i vine şi ei rîndul, amîndoi aveau un umor indiscutabil, primul care lua cuvîntul armat era Gârbea. Numele i se potrivea. Bănuiesc că şi înfăţişarea. Scund, plinuţ, tuns scurt, cu ochelari, un zîmbet arcuit subţire ca al motanului din Alice şi o frază de o politeţe rece, geometrică, executa din dreapta profesorului tot ce zbura prin sală, în aşa fel încît pînă şi textele care ţi se păruseră acceptabile la lectură căpătau sub loviturile dese ale riglei lui Horia aspectul cubist al unor palme de şcolar. Îşi înfigea incisivii-n victimă atît de adînc, încît de fiecare dată te întrebai ce-ar mai putea născoci în materie de vivisecţie Ruba. Ei, bine, găsea ce. Dacă Horia era agresiv, Radu se instala paşnic şi nemilos într-un discurs fermecător precum ceaunu-n care-i fiert în ulei la foc domol samuraiul privit de şogun pînă la lăsarea serii, un fel de oraţie funebră cu care-l distrugea prin rafinată ebuliţie pe debutantul din care la sfîrşit nu mai rămînea nici umbra debutului. După cei doi, practic procesul de salubrizare literară era încheiat, oricine mai avea ceva de spus o şi făcea, dar fără să mai atingă nivelul letal al radiaţiei. Devastau, nelăsînd în aer nici urmă de speranţă. Un adevărat holocaust. Faptul că-mi era destul de milă de cei puşi la zid nu însemna decît că nu pricepeam rolul cenaclurilor. Aveam să-l pricep peste ani, ca scriitor, dar mai ales ca redactor. În sfîrşit, după ce tunurile din Navarone tăceau, mai punea cîte-un punct pe-un i scăpat cu viaţă, cîte-o virgulă cristalină, monitorul, care vreo doi ani a fost Caius Dobrescu, iar spre final Cătălin Ţîrlea. Nici unul nu folosea acelaşi tip de asalt, erau mai ponderaţi, mai gravi, mai în vîrstă. Pentru Caius am avut constant o simpatie instinctivă, deci inexplicabilă, Cătălin urma să mă uimească mai tîrziu cu scînteietoarea sa ironie, de care n-a făcut însă niciodată abuz vinerea. Am mai schimbat cuvinte cu Daniel Bănulescu, un foarte înzestrat poet care scrie acum o proză singulară de excepţie, merge şi vorbeşte singur la Neptun pe faleză, Paul Vinicius şi Doru Mareş (se ivea din cînd în cînd, învăluit în barbă cu port-ţigaret) şi Angela Martin, care nu venea la cenaclu dar care, potrivit răpăielilor unor tobe apărute la Rancas, a fost primul meu critic avizat. În vreo doi, trei ani am reuşit să mă împrietenesc cumva cu Radu Sergiu Ruba, un scriitor (poetul care-mi place cel mai mult) şi un om extraordinar, o prietenie de care mă simt onorat. Numai că fiind un individ sălbatic, n-am izbutit din nefericire să păstrez măcar convenienţele obişnuite în orice prietenie, indiferent de grad, cum ar fi un telefon, o scrisoare, o vizită, stă-n Pantelimon. Vizitele şi telefoanele mă obosesc peste măsură. Evident că nimeni nu-nţelege asta. Şi sigur că-n acest mod mi-am pierdut o groază de potenţial mari prieteni. „Am tresărit de curînd la observaţia că eu sînt un inadaptabil. Ce-ar zice dacă i-aş spune că, dimpotrivă, oamenii nu sînt adaptabili la felul meu de-a fi?”, Radu Petrescu, ca să revin la cenaclu.

Ultimul cuvînt îi aparţinea lui Mircea Martin. Deşi stătea printre noi, stilul lui elegant îl ajuta să pară departe. Era binevoitor. Ruba a scris chiar o poezie în care-l asemuia c-un palmier. Care se legăna în capul mesei de tortură. Realitatea-i că nu se legăna, palmierul nu este om, e adevărat că are trunchiul drept şi neramificat precum Martin, dar poartă pe vîrf o coroană bogată de frunze penate sau palmate, ceea ce din păcate nu e cazul profesorului. La început m-a surprins că nu-şi întrerupea deloc atacanţii, nici măcar atunci cînd, de multe ori, aruncau cu excesivă forţă silabe de fier în direcţia celui care se-apăra ţinîndu-şi manuscrisul în dreptul ochilor. De fapt nici n-ar fi avut rost s-o facă. Pentru că indiferent de comentariile învăţăceilor, cuvîntul lui de încheiere, uneori în total dezacord cu criticii furioşi, era definitiv. Parc-ar fi fost Dumnezeu. Cu coroana respectivă de frunze. Şi, ca şi Dumnezeu, avînd atîtea pe cap, te-ai fi aşteptat să nu acorde prea mare importanţă amănuntelor. Şi totuşi se apleca precum palmierul şi asupra lor, analizînd textul cu precizie, pe un ton îngăduitor şi lipsit de ambiguitate. Îşi închidea deseori alocuţiunea cu o vorbă de încurajare adresată victimei. Dovada că victima îl auzea era recidiva ei inexorabilă. Iată ce-nseamnă vocaţie. Vibraţie, chiar, mă refer la fetele chemate din obscure cartiere şi provincii mentale de insuportabila arsură a poeziei în bust, izbucnind în lacrimi la Horia + Radu şi zîmbete canonizate la sfîrşit. Îmi atrăgeau interesul plin de respect fiindcă purtau sutien – se făcea mereu iarnă pe-atunci, aşa-mi amintesc cenaclul, pentru explicaţii suplimentare vezi cuvîntul şezătoare – însă, ce păcat, tinerele nu aveau noroc, talent, inspiraţie, aveau numai rimă, peste tot, aducîndu-mi în memorie brusc singura mea notă proastă, la matematică în clasa a şasea. Aşa că le lăsam singure risipite-n jurul mesei. În alte condiţii le-aş fi mărturisit că sînt medic, le-aş fi dat cîte vreun premiu, le-aş fi fost ca un tată. Problema consta şi-n faptul că nu-mi acordau atenţie. Cîtă deosebire faţă de timpul mai mult sau mai puţin prezent cînd primesc încurajări telefonice, pe scară, literare, plus jeturi de scrisori din care cad violete şi alte porcării presate de irevocabile scriitoare pline de har pînă în ovule.

N-aş vrea să se-nţeleagă de-aici, preafrumoase cititoare, că la Universitas ne pipăiam ori mai ştiu eu ce. Ne pipăiam textele. Pe care acum nu le mai citesc decît părinţii noştri, dacă mai trăiesc. Şi chiar dacă nu.

(sursa foto: millstick.ro)