Tu o să vii, sprijinindu-te-n umbrelă

Fond sonor: Anouar Brahem Toi qui sais

Să scrii ca şi cum ai cînta. Reciproca nu-i valabilă.

Din cauza lui Rahmaninov, Gogol şi Stravinski mi-am ales pînă şi o soţie născută la Sankt Petersburg, căreia i-o tot dau degeaba ca exemplu pe Anna Smitkina, a doua nevastă a lui Dostoievski. Are un aer sălbatic şi tandru, nu vrea să-mi aducă ceai ca Anna Smitkina pe birou ori să umble după mine pe coridoare cînd monologhez, chiar dacă n-am avut niciodată nicăieri coridoare mai lungi de trei metri, trăsături rafinate contrazise de un rîs neaşteptat de puternic, plus ceva indefinit şi încărcat de-o nostalgie de noapte albă, echilibrată în dezechilibru, cu o fortifiantă absenţă a sentimentului renunţării, o splendidă luptătoare care iubeşte animalele şi copiii, nu seamănă cu majoritatea femeilor pe care le-am cunoscut şi printre care se deplasează cu ajutorul unor picioare lungi şi perfecte ca nişte autostrăzi germane, abia după ce-am întîlnit-o am înţeles motivele pentru care au pierdut nemţii războiul, simplu, fiindcă-n timp ce ei mureau de frig, ruşii mîncau îngheţată la minus patruzeci de grade, cu fistic, l-au pierdut deoarece barbarii nu ştiu ce-i aia frivolitatea pe care pînă şi nemţii o încearcă, ruşii au stepă în locul ăsta, alături de crîncena pasiune pentru viaţă şi mesteceni, în fond sînt asiatici, ceea ce-l explică pe Tarkovski, moartea şi sinuciderea, iar în cazul Maşei, polul opus, refuzul neantului şi războiul total declarat împotriva acestui fenomen oarecum universal, n-are importanţă că pierdut, nu trebuie să-l accepţi, se vede din căldura pe care-o degajă iarna cînd îşi îngrijeşte mi-e imposibil să înţeleg de ce bolnavii, o căldură ce înlocuieşte medicamentele, caloriferul, cu o expresie care seamănă cu concertul nr. 1 pentru pian şi orchestră de Ceaikovski. După care trebuie să ascultăm Variaţiunile lui Rahmaninov pe o temă de Corelli. Să vedem Călăuza, Rubliov şi Piesă neterminată pentru pianină mecanică la televizor.

Îl deschid şi aud că trei mii de oameni au participat azi-noapte, în Bucureşti, pe-un stadion, la spirala umană. S-au ţinut de mîini pe o combinaţie de Tatăl Nostru, spire yoga şi muzică ritmată. O clarvăzătoare care clipea des şi părea oarbă a spus în ecran că fiecare dintre noi are beculeţe, în anumite condiţii ele se aprind, avem toţi beculeţe sau ceakre, plus nişte luminiţe colorate deasupra noastră (aici a dus mîna deasupra capului arătînd exact unde), care ne curg în cap, sînt ca nişte buburuze, am încheiat citatul.

O altă zi cînd am simţit stringent nevoia de a scrie a fost aceea cînd am ajuns la ţară, la post, şi ploua. O alta, cînd am ajuns la Paris. Încă una, cînd am mers cu Maşa la decernarea premiilor UNITER şi stăteam în rîndul întîi la Operă. Printre oameni care stau mereu în rîndul întîi. O zi cînd n-am simţit deloc nevoia de a scrie a fost cînd s-a născut Andrei, 8 septembrie ’99, ziua miracolului. Singurul pe care l-am săvîrşit. Restul sînt fleacuri, artificii, jocuri fără sens, nisip. În cel mai optimist caz, aş mai avea de trăit vreo 20 de ani, sper să reuşesc s-o fac pentru a-mi învăţa fiul să rîdă, pentru a-l deprinde cu realitatea magică, pentru a-l pregăti pentru lume învăţîndu-l să n-o ia în serios, învăţîndu-l că, de fapt, nu există: „Eu o să mor de tot. Serios şi definitiv. / Voi muri de-adevăratelea. / N-o să mă preschimb în ierburi, flori, sau gîndăcei. / Din mine nu va mai rămîne nimic. / Eu nu voi lua parte / La circuitul naturii. / Rămăşiţele mele trupeşti nu mai sînt eu! / Poeţii mint! Trebuie să fii necruţător: / <<Nimic>> – asta va zăcea / Sub moviliţa din cimitir… / Tu o să vii, sprijinindu-te-n umbrelă. / Te vei reculege lîngă movila / Sub care zace <<Nimic>>, apoi îţi vei şterge / o lacrimă… / Dar băiatul care mi-a citit poemul / Va privi lumea cu ochii mei”. Evgheni Vinokurov, Cu ochii mei, ochii plini de o nesfîrşită, totală încredere şi inocenţă cu care mă priveşte Andrei, speranţa mea că mă va citi, atît cît se va putea. Nu ştiu dacă aţi străbătut Evanghelia lui Saramago, apropo de eternitatea fiilor. Există acolo un pasaj care ar îngrozi pînă şi pe cel mai înrăit cinic din deşert, care te umple de spaimă tocmai pentru că-i infisurabil. Ajuns în dreptul mormîntului Rahelei, pe Iosif „îl copleşi un gînd tare trist, îşi spuse că întotdeauna copiii mor din pricina taţilor care i-au zămislit şi a mamelor ce i-au adus pe lume, şi atunci i se făcu milă de propriul său fiu, condamnat la moarte fără nici o vină”. Este insuportabil dacă-ţi vine-n minte aşa ceva cînd te duci să-ţi înscrii copilul la primărie, să ridici certificatul de naştere, te duci cu gîndul la celălalt certificat şi ţi se înmoaie picioarele, ceri apă, funcţionarul crede că eşti beat, rîde, ai lacrimi în ochi, omul de la ghişeu se enervează, nu-l mai iei în seamă şi pleci, logica nu te mai părăseşte, ne răpim copiii din neant, paradis iniţial, sau de oriunde-ar sta ei fără vină, oricum ceva lipsit de limite, de început şi de gravitaţie, ca să-i condamnăm la a dobîndi un sfîrşit cert, îi aducem cu atîta mîndrie şi uriaşă bucurie la viaţă negîndind că existenţa nu-i altceva decît un tobogan atroce spre moarte. Pleci împleticindu-te din primărie fără să iei actul, însă două pagini mai încolo găseşti următoarele rînduri: „Cînd intră în peşteră, Iosif se duse la iesle ca să-şi vadă fiul care dormea. Îşi spuse, Va muri, va trebui să moară, şi îl duru inima” (şi acum apare fraza care-ţi mai redă, era şi timpul, o minusculă speranţă, un model egoist de linişte), „dar apoi se gîndi că, după ordinea naturală a lucrurilor, el va muri primul, şi că moartea sa, retrăgîndu-l dintre cei vii, făcînd din el absenţă, îi va da fiului un soi de eternitate limitată, eternitatea care constă în a dura încă un timp cînd cei pe care-i cunoaştem şi iubim nu mai sînt”. Te întorci în clădire, spui frumos ce vrei, iei în sfîrşit certificatul cu chenar albastru, simţi un val de vară în piept, parc-ai fi la mare, te gîndeşti, uite, sînt înconjurat de fiinţele pe care le iubesc mai presus de orice, şi totuşi mă macină atîtea gînduri, mă rod pînă la oasele tot mai subţiri pe care mi le văd uneori noaptea luminînd slab în întunericul de sub rafturile cu cărţi în vreme ce cîinii de pe bulevard latră, muzica greco-ţigănească urlă cu roţi dinţate şi ferestrele sînt mute, oamenii par să nu fie niciodată fericiţi, oamenii par să moară întruna (extrase dintr-o scrisoare trimisă patronului meu, în care ceream o mărire de salariu. Nu mi-a acordat-o, dar i-a plăcut scrisoarea). Ca să mă întorc la sentimentul eternităţii ce mă obsedează mai ales într-un „Cuvinte înainte”, consider că l-am putea avea cu condiţia genialităţii. Dacă nu sîntem genii, şi e imposibil să fim, fără copii devenim atît de morţi, încît nu mai are nici un rost să încercăm să avem sentimente sau orice altceva, gripă, de pildă. Pe de altă parte, groaza absolută şi pînă-n ultima clipă a lui Eugen Ionescu în faţa morţii zgîlţîie şi vatămă rău speranţa în veşnicie pînă şi a geniilor. Se pune întrebarea ce este veşnicia, dacă nu se pune întrebarea ce sînt geniile. Fără noi. Pe spinarea cărora stau ei şi sug sîngele poporului creator din liga a doua. Nu s-a inventat nici un geniu pe o insulă pustie, Robinson poate fi liniştit. Robinson Crusoe, nu cel al lui Céline. O asemenea vietate nu are copilărie. E chinuit de mic. În timp ce copilăria mea s-a desfăşurat atît de normal încît, cu excepţia canarului, aproape nu mi-o amintesc. Mi-aş dori să-mi amintesc culori, sunete, copilaşi, performanţe sportive, triciclete, goarne, borcane cu dulceaţă de gutui, parcuri, melci şi femei cu şosete trei sferturi. Nu există nimic întreg din toate astea. Nu mai există nimic nici din prezent. Am viitorul în faţă. Care se prezintă sub forma unei mandarine aşezate lîngă o brichetă verde. Aş putea adăuga un sutien nr. 4, un creion HB, o fotografie deocheată, o mască de pasăre tropicală. Pe care mi-o pun cînd ies la plimbare cu copilul. Ies întotdeauna seara, şi mă întîlnesc cu mame tinere cu alţi copii, încerc să-l folosesc pe-al meu pentru a intra-n vorbă cu doamnele, a schimba opinii, ce cărucior frumos aveţi, ce copertină, cu suspensie, unde l-aţi găsit, e minunat, şi băieţelul dumneavoastră, cît este de drăgălaş, e fetiţă, poate-i mai bine, felicitări, ia zi tu lu’ nenea cum te cheamă, cîţi ani…, nu-i nimic, se ia cu detergent, zic exuberant cînd copilul scapă biberonul pe pantalonii mei, numai de-al dracului, ce-or pune-n biberoane, că adevăru-i că petele nu mai ies, dar nu mă descurajez şi schimb păreri cu ele, îmi dau seama că sînt vulnerabile, au diferite probleme materne pe care le ascult cu deosebit interes, sînt tinere, neştiutoare, multe nu au mai avut copii iar mie mi se face milă, simt urcînd dorinţa de-a le ajuta, le dau sfaturi despre cuptorul cu microunde, ele zîmbesc recunoscătoare deşi n-au cuptor cu microunde, şi-mi povestesc ultima aventură a soacrei care-a îmbătrînit la ţară şi n-a văzut în viaţa ei pampers, ieri a luat unul ca să-l spele şi l-a băgat în maşina de spălat, în cîteva secunde Whirpoole s-a umplut de căcat, mă scuzaţi, nu vă puteţi închipui cît a trebuit pe urmă să spăl centrifuga, aici îmi îngădui un zîmbet reţinut, care le îndeamnă să-mi mărturisească înfrigurate de cîte ori le-a căzut pruncul din braţe pe covor direct în vertex într-o singură zi, zilele trecute, cînd m-am gîndit să înfiinţez un club al mamelor, eu voi fi preşedinte iar ele, membre simple cu drepturi depline şi cu toate îndatoririle ce decurg dintr-o asemenea funcţie solicitantă însă plină de neaşteptate bucurii, de realizări, unele mame poartă de la un timp şorturi albastre extrem de scurte, se văd diverse lucruri cînd se apleacă să ridice căruciorul. Îl ridic pe urmă şi eu. Am ridicat cam treizeci de cărucioare pînă acum, simt că-mi revin la vechea formă din liceu cînd ridicam mingi medicinale, ghinionul este că Andrei e destul de sălbatic, nu intră-n vorbă decît cu roţile de automobil, pietrele, cîinii şi gurile de canal. Astea-l fascinează, plus ochiul boului cînd trece pe capac. Nefiind el prietenos, nici eu nu am din păcate mijloace mai adecvate de-a mă purta tandru cu alte mame. O singură dată l-am rugat pe Andriuşa să-i facă semne cu mîna unei automobiliste brun-roşcate ce staţiona fără vreun motiv evident într-un Peugeot 407 şi spre surprinderea mea s-a executat, fata l-a văzut, i-a făcut şi ea cu mîna, aşa că m-am apropiat şi i-am spus copilul meu vă găseşte foarte frumoasă, a rîs, şi tatăl lui la fel, am adăugat, în replică ea a demarat lăsîndu-mă cu Andrei în braţe continuînd să-i facă semne într-un nor de benzină fără plumb. Dar asta s-a întîmplat o singură dată, el e fidel, lui îi place doamna cu gene lungi care vinde gogoşi, care-mi place şi mie, aşa că tot cumpăr gogoşi pe care le mănîncă Maşa. M-am săturat însă de uleiul cu zahăr şi nu mă pot împiedica să mă gîndesc la fetele astea care abia au ieşit din maternitate în blugi cu tăieturi, aş putea să le dau un sfat medical competent, o aspirină, aţă, însă de la distanţă nu are nici un farmec. Nu le poţi mîngîia, alina necazurile sau asculta cu urechea lipită pe pieptul lor cu miros de tei poveştile aproape inevitabil triste, cu soţi în special marinari şi copilaşi ce sar de obicei de pe frigider. Pot mima de la cîţiva metri astfel de sărituri, dar am băgat de seamă că nu le impresionează atît de puternic precum presupun că le-ar impresiona o respiraţie caldă de tată. Am încercat să le destăinuiesc că sînt scriitor, n-a avut efectul scontat. De fapt, a avut unul de natură contrară: îndepărtarea lor învolburată pe alee împreună cu prichindeii bine ţinuţi de mînuţă ori strîns lipiţi de corp. Acel corp gingaş evanescent cu pielea adiind fin, care nu a mai cunoscut de la o vreme bucuria apropierii de-un tată adevărat. Asta-mi aduce aminte de un moment dintr-o copilărie atît de îndepărtată încît pare să nu fie a mea, momentul cînd aveam doi ani şi ceva şi deşi ştiu că amintirile dinainte de vîrsta de trei ani nu sînt demne de încredere, tata mă ţinea în braţe lîngă un gard şi prin noaptea aflată undeva pe sus trecea o cometă. Ori o stea căzătoare, tatăl meu nu era tare la astronomie, era medic, şi ne găseam în satul unde vindeca competent diverşi oameni cu cojoc. Pe atunci am interpretat imaginea ca pe-un semn al destinului. Acum, în ciuda faptului că nu mai văd stele căzătoare, nu mai sînt, au căzut toate iar tata a plecat probabil ca să-mi aducă una şi să mi-o arate lîngă cine ştie ce alt gard dărăpănat, continui să interpretez alte semne ţinîndu-mi copilul în braţe în noaptea aflată tot pe undeva pe sus, dar mai la dreapta.

(din volumul Foxtrot XX, Cartea Românească XX)

(sursa foto: wrinkles-on-my-timeline.com)