Răzvan Petrescu 
Fond sonor: The Doors – Riders On the Storm
Să copiezi realitatea este, desigur, un lucru bun, dar să inventezi realitatea este un lucru şi mai bun. Asta o spunea Giuseppe Verdi, între două arii, posibil între „Lux Aeterna” şi „Libera Me”, ultimele mişcări din Messa Da Requiem. La rîndul lui, S.M. Garp avea să scrie, citîndu-l pe John Irving: „Ficţiunea trebuie să fie mai bine făcută decît viaţa”. (Lumea văzută de Garp, roman deconectant, rar deconcertant, cu un promiţător început de 30 de pagini care înşală promisiunile, se poate citi doar începutul, restul de 400 se parcurge uşor între 14 şi 15 ani.) „Oamenii denumesc fantastic tot ce e îndepărtat, iraţional, situat în trecut. Nu înţeleg că fantasticul se află în viitor. Orice viitor este fantastic”, aminteşte Alejo Carpentier. Explicaţia necesităţii unei ficţiuni mai veridice decît existenţa (compusă din prezent viitor) constă în faptul că, spre deosebire de Verdi, Garp nu-şi cunoscuse tatăl. Cosmina Păsărin (amintindu-şi de tatăl ei care a murit într-un accident de maşină): „E rău să-ţi lipsească un părinte, dar a murit cînd eram măricică şi am înţeles. Înainte eram chiar prostănacă, apoi am prins curaj. Mie nu mi-ar fi plăcut să fiu virgină la 19 ani, cred că asta e esenţial în creşterea unei fete”. De unde se deduce că-i totuşi bine dacă-ţi moare tatăl, începi să înţelegi, prinzi puteri, nu mai eşti prostănacă. Şi, lucru esenţial, creşti nemaifiind virgină. Dar dacă „vero” se traduce prin „adevăr”, o a doua versiune capătă un aer interesant: să copiezi adevărul este un lucru bun, dar să inventezi adevărul este un lucru şi mai bun. Realitatea nefiind întotdeauna adevăr. Şi viceversa. Adevărat este însă muncitorul român, de exemplu, agitat şi-n acelaşi timp visător ţinînd în mîini de regulă un ciocan, secera s-a prăfuit, unealtă cu ajutorul căreia rezolvă orice tip de problemă, de la cele cosmologice pînă la cele familiale, oarecum din aceeaşi categorie, legate de vacă, mamă, grindă sau nevastă. Concomitent, acest muncitor posedă cu briliant dramatism şi ceea ce aş numi parfum isteric, mai ales vara. Prin mijloacele de transport în comun, de la o criză existenţială la alta, sau chiar în parcuri, mireasmă prin care-şi face-un loc în lume, în viaţă, în tramvai, mai precis creează un gol circular în juru-i, aproape perfect, care este, pentru el, sinonim cu Prima Regulă de Viaţă. Şi de ce scriu aici despre muncitorul român, veţi întreba. Pentru că de la o vreme am intrat în strîns contact cu el, am devenit intimi, ne uităm împreună la enigmele coreene insondabile ale motorului automobilului meu, la bivol, pentru că el este un simbol al luptei noastre nesfîrşite pentru neatîrnare, şi, cum am rămas nesfîrşiţi şi neatîrnaţi, ar rezulta la prima vedere că sîntem la pămînt, pămîntul de vis şi de neînchipuit al patriei, această patrie fără egal, fără nume, cu tulnic, România.
Astăzi mă găsesc într-o insuportabilă dispoziţie patriotică.
Asta înseamnă că umbra mea sufletească se deplasează. Iar bătrînii îşi pierd cîmpul magnetic. „În om sînt trei lucruri: trupul, sufletul şi umbra.” (Legenda de aur) Bătrînii îşi rătăcesc umbra, de aceea şi stau la coadă, ca să nu se vadă că nu mai au umbră. Fără ea, această întunecime omenească provocată de corpul nostru opac prin care nu trec razele de lumină – vîrstnicii dobîndind cu trecerea timpului un trup transparent –, nu se mai produce curcubeul, scînteia, aşadar electricitatea. Drept rezultat, bătrînii nu mai detectează pe nimeni şi nimeni nu-i mai detectează, se trece peste ei cu pantoful, cu seninătate, cu mătura şi privirea pierdută-n sus, în gînduri, cu detaşare, cizma de senator, drezina, Mercedesul, testamentul, treierătoarea, dricul. Nu mai emit acel bîzîit constant specific tensiunii umane – una probabil alternativă, nu mă pricep, ceea ce nu mă împiedică să exclam în fiecare dimineaţă înainte de-a mă trezi: „Teribilă invenţie, curentul electric”. Şi apăs comutatorul, se aprinde veioza, apoi mouse-ul, trăiesc timpuri noi, ca Charlie Chaplin, cu ecran, unde-mi văd avatarurile mici şi dese prin care trec ca porumbelul păcii. Dublu clic, săgeată, pun nori pe fundal şi-o muzică simfonică de deschidere exuberantă a programului, Requiemul lui Verdi. Sau Pavana pentru o infantă defunctă. La pian.
Enter.
E timpul, iubită cititoare, să scriu acum despre oameni şi să recunosc că nu-ţi înţeleg prea bine semenii, că ai mei nu sînt. Pentru viaţa mea de la balcon şi pentru personaje am nevoie doar de cîteva segmente prelevate de la făpturi reale – niciodată nu mi-am extras din realitate o vietate întreagă ca s-o pun pe hîrtie, ce rost ar avea – la care adaug fragmente psihosomatice fictive, şi aşa se naşte, uneori cu mari dureri, un personaj de hîrtie, precum oamenii lui Golding, fiindcă tot aparţinem aceleiaşi zodii. Şi tot aşa s-ar putea explica incompetenţa mea în psihologia realului. Cu toate acestea, îndrăznesc să susţin că nimic nu poate fi mai idiot decît să te duci la serviciu. Şi, ca atîţia alţii, mereu am fost obligat să mă duc acolo, „să-mi cîştig pîinea”. Să munceşti în loc să conversezi, să cunoşti oameni, femei, să călătoreşti, să visezi, se spune că nu noi ne alegem visele, ele ne aleg pe noi, aşadar să te laşi ales şi locuit de vise, să meditezi, să pierzi vremea, să încerci toate felurile de mîncare din lume, toate băuturile, toate maşinile, să mîngîi consensual concubine pe sub frunze mici de palmier, să asculţi mările şi pasărea paradisului, să vezi Noua Zeelandă, Polul Sud, să te duci în Tibet, să te impregnezi cu impresii şi peisaje şi acuarele şi cuvinte şi rîuri şi arome şi obiceiuri şi limbi străine şi muzică şi cărţi – sînt mii de cărţi pe care nu le vom citi niciodată –, să vezi Everestul, un atol, luna, ei bine, în loc de toate astea şi încă infinit de multe altele pe care le-ai putea face în infinitezimala ta sclipire prin Univers, te duci la serviciu. În vreme ce Universul se dilată, cum am amintit. Iar dacă mai eşti şi scriitor, mersul în locul acela devine o calamitate, vrei să scapi şi nu poţi, ai familie, şi te duci c-aşa fac toţi oamenii, nu are importanţă că nu vrei, din instinct şi din toate puterile, te duci şi clachezi.
