Salcîmul mai avea parfum…

Fond sonor: Love or leave me – Nina Simone

Aşadar atmosfera era febrilă, se aruncau de zor cărbuni în cazanele temporale, ne jucam cu gravitate, eram grandioşi, efervescenţi, beletristici, aveam nimb, purtam aripi, ne vegheam creşterea penelor aşezaţi cuminţi în văzduhul literaturii, serioşi pînă la insuportabil, după gustul meu, mă gîndesc că n-am văzut nici o singură dată o beţie, o auroră boreală, o bufniţă, aşa cum mă aşteptasem, nici vorbă de boemă, de Utrillo, se citea, se comenta, se stingeau ţigări în paragrafe fără filtru şi observaţiile sclipeau în traiectorii intersectîndu-se prin aer într-o grilă de fluturi multicolori cu ac de cravată, cîteodată mă plictiseam de moarte, plecam acasă mai cult.

Nu ştiu ce făceau ceilalţi după ce se termina şedinţa de umblat pe litere pe la nouă şi jumătate, cel mult zece seara, uneori ne-o termina portarul. Poate mergeau la o vodcă, poate se mai plimbau printre proiectele şi copacii degeraţi din Cişmigiu, poate se duceau în apartamentul vreunuia dintre ei să continue discuţiile, să aprindă altele noi. Cu voci schimbate, în întunericul altor încăperi, micşorîndu-se progresiv. Eu plecam acasă mai întregit spiritual, cu geamantanul. Era un geamantan mic de navetă, în carouri.

Prima mea lectură. Cu toate că, în chip confuz dar îndîrjit, sperasem să scap de supliciu, mi-a venit şi mie rîndul într-un tîrziu nu foarte îndepărtat. Aveam trac, ca marii tragedieni, fumam şi, totuşi, mă simţeam destul de sigur pe mine. Pentru că cele două povestiri pe care urma să le citesc fuseseră aprobate înainte de Mircea Martin, intraseră-n Debut ’86, n-aveam teoretic motive de îngrijorare, doar purtau pecetea inelului, aveau garanţie. Le-am citit. Şi-apoi m-au prins în gheare cei doi criminali. N-au iertat nimic. Nu înţelegeam nimic. Martin îi lăsa impasibil să vorbească. Să comită sacrilegiul. M-au desfiinţat cu veselă atrocitate. Nu-mi venea să cred. Ce dracu’ era asta, blestemam clipa-n care fusesem de acord să vin la nenorocitul de Universitas, să citesc la cenaclu, să citesc în general şi să scriu în particular, să urmez Medicina, să m-apuc de ceea ce crezusem cu nestrămutare că-i literatură, nu era, eram siderat. Au mai vorbit şi alţii. Pe acelaşi ton. Abia-i mai auzeam. Scriam prost, îmi bîzîiau urechile, scriam banal în cel mai fericit caz, ceva vîjîia deasupra mesei de lectură, a capului, probabil din vina mea. Plutea ca o bărcuţă de hîrtie ferfeniţită întrebarea ce căutam aici, printre scriitori adevăraţi şi filologi. De fapt nu găseai mulţi filologi, unii făceau Politehnica de ani de zile sau alte arte pirotehnice, nu reprezentam singura oaie transhumantă, numai că asta am aflat-o mai tîrziu. Singurul care mi-a luat apărarea, ajutîndu-mă să nu plonjez în abisul celor fără drept de cavou tipizat, cel care a mai găsit cîte ceva de salvat, cît de mic, prin prozele mele, a fost Ioan Bogdan Lefter. Alegîndu-se astfel, nevinovat, cu gratitudinea mea pe veci. În faţa lui îmi voi scoate pălăria întruna. Sau ce voi purta pe cap.

Aproape acelaşi sentiment îl încerc şi faţă de Simona Popescu, extraordinara scriitoare de mai tîrziu dar şi de-atunci. Pentru clipa-n care s-a declarat entuziasmată de o povestire de-a mea trei ani mai tîrziu, cînd deja trebuia să-mi apară prima carte, devenisem un veteran al cenaclului, aveam scaunul meu, cu spătar, pe care nu mi-au dat voie să-mi scrijelesc numele. Să nu uit apariţia cărţii lui Cristian Popescu, copilul-minune al Universitas-ului, iubit de toată lumea, admirat de toată lumea, eveniment sărbătorit cu enormă căldură. Între Cristi şi mine nu s-a născut o reală prietenie, n-a fost timp suficient, era noapte şi aşa mai departe. Dar a existat o acea empatie inscrutabilă ce se iveşte între doi oameni suferind de boli oarecum nervoase, bazată pe lecturi comune, mirări, perfuzii, creaţie şi un constant crescător respect. L-am vizitat pe Cristi acasă de cîteva ori, lucru care nu mi s-a întîmplat cu prea mulţi scriitori sau oameni, şi recunosc că afirmaţia televizată a lui Cristian Tudor Popescu este adevărată: Cristi nu putea suporta lumea prea multă vreme. Îi făcea rău. Avea dreptate.

Nici eu nu reuşesc să-mi suport zilnic semenii (mă repet, îmi pare rău). Ei nu ştiu şi nu vor să ştie de ce trebuie să scrii ca un buldog. Cu dinţii sticlind, bale-n jurul botului, gîfîind, fără recreaţie, fără telefon, pînă cazi ghemotoc pe duşumea cu degetele de la picioare-n extensie completă, răşchirate, mai simplu spus. Pînă ţi se rupe ceva în cap. Un nerv, un centru psihic, o glandă. O speranţă. Neclară. Strălucitoare. Semenilor nu li se rupe nimic, sînt nemuritori. Ceea ce-mi provoacă iar acea nostalgie hidrică incurabilă de la ora patru dimineaţa, Mar azul, fiindcă e duminică de cîteva zile, ca un blues, nostalgie după serile de altădată, separate atît de net de real, mirosind a mere, după toate (b)locurile pe care nu le-am văzut, după iluziile pe care le-am avut sau nu le-am avut, după cărţile pe care încă nu le-am scris, cu atîtea ciorne-n cap, iar timpul îşi turteşte nasul pe geam, după ce că şi-aşa îl are foarte lat, după vremurile cînd eram tineri, salcîmul mai avea parfum şi femeile mister, şi nu benzină.

E-adevărat că lipseşte armata din enumerare, dar nu am încă o băncuţă în faţa blocului.

(sursa foto: timez.ro)