Să fi fost vineri?

Fond sonor: Lou Reed – Walk on the Wild Side

Cuvînt înainte (1)

În 1999, revista Lettre Internationale m-a solicitat să particip la o anchetă pe tema Ziua cînd mi-am descoperit nevoia de a scrie. Sugestii pentru o istorie autobiografică a prozei române contemporane. Mi s-a părut greu, şi subiectului i-au urmat cîteva luni de reflexie în apa lacului IOR. Venise primăvara. Pe valuri pluteau sticle de plastic şi ambalaje de ciocolată fără ciocolată, undele erau acoperite spre mal de-un strat gelatinos de ceva, frunze, haine, broscuţe, expectoraţii, unghii, nu-mi vedeam prea clar chipul acolo, şi răspundeau 40 de scriitori. De fapt 39, unul fiind pus pe listă pentru ornament SF. Am căutat cît mai adînc, sînt conştiincios, mai ales dacă am un tub de oxigen galben scos mult deasupra apei şi labe febrile de scafandru începător, în ce zi mi-oi fi descoperit-o, nevoia, să fi fost vineri? Oricum, trebuie c-a fost cea următoare unei revelaţii în sunet de clopoţei şi lumină revărsată de undeva de sus, sau a unui traumatism cerebral minor şi plin de consecinţe. Ziua cea mai lungă, roman. Solstiţiul de iarnă. Moartea părinţilor cuiva. A vecinilor. A unui bun prieten. O dezamăgire în dragoste. O indigestie. O eclipsă. Un film despre viaţa plină de bucurii a unui scriitor. Un documentar cu vampiri. Prima beţie, senzaţia de plutire şi senzaţia de vomă, liceul gotic 43, din Balta Albă, zborul unui liliac iarna, o facultate cu profesori cu halate şi mustăţi false, oameni circulînd rapid printre cadavre ţinîndu-şi carnetul de note în mîinile întinse drept înainte, fata de la opt, un examen pierdut, divorţul cuiva, un disc de vinil, Chopin, o zi ploioasă, un preşedinte de stat, gîndul nobil de a-l împuşca, primul pistol, cu ventuze, antrenamentul cu ventuza, pe uşă o poză c-un laureat Nobel care rîde, un cadou neaşteptat, o rentă care n-a venit, prinderea mîinii în uşă, o sală de gimnastică, hotărîrea de a face ceva nemaivăzut în cartier, Crăciunul, îngerul de hîrtie ce se desprinde din brăduţ, ia foc de la lumînare şi-ţi vorbeşte cu voce de om, printre pene, incendiul care urmează, palma paternă, un volum de poezie, un accident rutier. Ultima posibilitate este ilustrată cotidian în reviste de întins tiraj prin minuscule texte situate lateral de uriaşe busturi color aparţinînd unor neliniştiţi oameni de sex feminin care-şi cumpără automobile cu patru uşi şi coboară prin parbriz într-o tamponare ce-i obligă să reflecteze serios la sensul vieţii, al parbrizului. Să le regîndească. Sînt vedete cu ocupaţii serioase, în timpul liber au scris numai bestseller-uri pînă la nenorocire şi vor scrie şi mai multe în spital. Cum nu mi s-a-ntîmplat niciodată un asemenea lucru, deşi mi-am cumpărat automobil la mîna a doua cu parbrizul, claxonul şi radiatorul gata sparte, fără sondă Lambda, antenă care nu se ridica, baterie uzată, bujii arse, motor care se oprea cu precizie în intersecţii, vopseaua cojită-n nenumărate locuri, o jantă crăpată, de aluminiu, nu se sudează decît cu argon şi ţine puţin, motoraş electric fără viaţă pentru geamuri laterale, casetofon intermitent, pneuri uzate, alarmă care deschidea automat toate portierele după două minute, un adevărat chilipir, aşadar cum, în ce mă priveşte, graţie unei atenţii extrem de încordate a lui Dumnezeu nu am avut încă un astfel de accident ca să-mi regîndesc viitorul, mă văd nevoit să plonjez iar în trecut, cînd la delicata vîrstă de trei luni am fost scăpat în cap de doica beată, după care mama, ca să-mi vindece creierul supradezvoltat, mi-a citit cred că-n engleză luni în şir nu ştiu de ce Cehov şi Shakespeare ce abia apăruseră la ţară unde mă ivisem în colibă prin repartiţie, tata era medic, naşul s-a pierdut în vie. Aşa că degeaba susţin tot mai rar că reprezint a cincea generaţie de bucureşteni, deoarece bucuria unor confraţi născuţi dintotdeauna la ţară este să mîrîie că eu sînt din judeţul Galaţi. Motiv pentru care umblu permanent c-un foarte vechi şi greu album de fotografii în geantă, prima, făcută în 1898, „La Radu” pe Griviţa, înfăţişîndu-l pe bunicul bunicului matern cu mustăţi apocaliptice şi-un lanţ de ceas pe care i l-am arătat ieri şi frizeriţei. Avusesem senzaţia că era convinsă, după forma pe care o dăduse tunsorii mele, că-s de la ţară. Cînd am ajuns acasă cu părul în sus împietrit în gel galben, s-a speriat copilul deşi nu se sperie aproape niciodată din cauză că bunica lui maternă a trăit live asediul Leningradului între şapte şi unsprezece ani. Sau o fi fost ziua cînd, un an mai tîrziu, tata mi-a cîntat la vioară. În dimineaţa următoare am fost anevoie extras din cocina porcilor pe care-i studiam, s-ar putea înţelege că în urma lecturilor sau a cîntecului, nu, era simplă curiozitate. Datorită căreia am şi început să vorbesc pe la şase ani. Interjecţii ce-au uluit întreaga scară de bloc. (Ajunsesem la oraş. Focşani. Apoi Galaţi. În cele din urmă, cu camionul duduind de mobile aproape complet dezmembrate şi praf de farfurii de nuntă, înapoi la Bucureşti. Şi aici emiteam onomatopee: nu vedeam decît blocuri. Erau frumoase şi luminoase.) Sau ar putea fi ziua cînd am băgat canarul în sobă. L-am scos mult mai tîrziu, printr-un efort mental retroactiv. Era mai viu decît înainte, mai grăsuţ, şi de altă culoare. Probabil din pricina carbonizării. Ori ziua cînd, după ce-am picat primul examen la facultate, am venit acasă şi mi-am stins ţigara pe dosul mîinii stîngi, semnul îl mai am şi-acum, am urlat pe covorul persan şi-am constatat că nu-mi plac medicina, anatomia, ciucurii covorului persan, asistenţii universitari, colegii – cu excepţia unei blonde la fel de înaltă ca mine, cu sîni spitaliceşti, care-a leşinat în sala de disecţie. Primul lucru care m-a atras în viaţă a fost corul, însă-n el n-am cîntat decît în şcoala generală, cînd mi-am spart şi arcada, în liceu nu m-au mai primit la tenori cu arcada spartă, dar m-am împrietenit cu profesorul de limba română, era poet, avea nasul rupt, între noi s-a stabilit o comuniune de oameni cu defecte fizionomice, şi el m-a sfătuit să nu dau admiterea la filologie c-o să ajung în cine ştie ce văgăună, să predau literatură unor copii iluminaţi care merg cu vaca în timpul orelor. Era o experienţă prin care el trecuse timp de cinci ani. Şi, deşi am urmat Medicina, am ajuns tot la ţară, mai întîi la Gura-Bărbuleţ – un sat pe care nici acum nu-l cred aievea –, apoi la Pietroşiţa, unde am avut norocul să-l întîlnesc în carne, oase şi vila ce-i alunecă de decenii-ncet la vale, spre gară, pe Mircea Horia Simionescu. Discuri, un magnetofon Sonet, scînduri, cărţi, aerul improvizat al unui refugiu fictiv, o traversă de cale ferată în subsol, privelişte spre sanatoriu şi păduri, primul scriitor pe care-l vedeam pe viu. Şi s-a întîmplat să fie şi cel mai mare. Luminat interior de-un bec care nu se mai fabrică, un om ce-ar putea părea straniu de n-ar fi vesel-disperat-exasperat. Cu o livadă de meri în spate.

Din volumul Foxtrot XX, Editura Cartea Românească, 2008

(sursa foto: proradioantic.ro)