Răzvan Petrescu
– JURNAL 4×4 –
Fond sonor: Antonin Dvorak – New World Symphony ~Allegro con fuoco~
Acum m-am obișnuit cu casa. Greu m-am obişnuit cu noii vecini. Sunt extrem de prietenoşi. (Am uitat să spun că zona asta e centrul nevralgic al hoţilor din cartier. În fiecare seară îmi privesc cu drag Browningul.) Apar, pe rînd sau concomitent, plini de voie bună. Cu unul trebuie să joc table, cu altul să beau coniac, cu al treilea să discut politică, cu al patrulea nu pricep ce fac. Pentru că unii sînt femei. Le-am spus că am nevoie de linişte, sînt scriitor, m-au înţeles, m-au bătut pe umăr, aha, de-aia, ne întrebam noi ce-o fi ţăcănitul ăsta ca la balamuc, vasăzică asta era, da’ ce se mai aude maşina dumneavoastră de scris, au exclamat, pînă jos, parcă-i picamăr, de ce nu vă cumpăraţi un calculator, că pe noi nu ne deranjează, şi mai vin şi nişte cucoane-n capot, cu varză caldă şi cotlete pe tavă ori doar cu tava. Oricum, nu asta-i partea cea mai enervantă; prost e că-mi mută mobilele. Păi, biblioteca n-aţi amplasat-o cum trebuie, şi-i înţesată de cărţi pline de praf, mai bine-i schimbăm locu’, cum am făcut la noi, uite-aici, lîngă debara, îl schimbam transpirînd din greu pentru că sînt hipertiroidian, ei nu, dislocam sofaua, fotoliile, tablourile, schimbam lustrele între ele, desfăceam patul că nu se mai purta dublu, tranşat în două era mai igienic, mai practic, da’ nu vedeţi că mobila de bucătărie-i aşezată-n strîmb, nu pică plumbu’ drept, ia fiţi atent, haide s-o mutăm, ce să ne mai cîcîim atîta. O mutam. Scoate-i şuruburile, împinge-o prin translaţie, du-o-n altă parte, acum a ajuns în dormitor. E bine şi-aici, numai că nu-i chiuvetă. Au vrut s-aducă şi chiuveta, însă m-am opus categoric. Mi-au reparat cîteva zile instalaţia sanitară, în sfîrşit rezervorul de la WC nu mai ţîrîie, acum se-aude ca un vuiet, văd Niagara, Urlătoarea, oameni plutind în ochiul de apă, iar lanţul trebuie tras cu toată forţa de care eşti în stare, altfel nu se clinteşte clopotul. Şi cînd se clinteşte, e o adevărată încîntare. Au înlocuit cordonul duşului prin care ţîşnea apa-n cele mai imprevizibile direcţii, cu unul prin care ţîşneşte mai puţin, dar e nou. Sînt atît de veseli. De îndatoritori. Motivată de recunoştinţă, Mariana s-a ras în cap. Copilul se ascunde, e o adevărată aventură să-l găseşti, îl căutăm cu toţii, mi-am cumpărat un fluier. Robinetul ruginit pentru apă caldă a fost sudat, a venit rîndul oglinzii. Am dat-o jos cu mare grijă şi s-a spart în drum spre hol. Pe urmă faianţa. Cică nu era pusă bine. Au scos-o ei şi au pus-o din nou, că eu nu mai puteam nici măcar să mă uit, şi-au aşezat-o într-o perspectivă á la Chirico. N-am comentat ca să nu-i fac să se simtă stînjeniţi, doamnele în capot sînt foarte sensibile la numele străine, în special cînd mănîncă dulciuri. Uneori mi se pare totul atît de absurd, încît îmi vine să rîd. Însă mă abţin.
(sursa foto: casoteca.ro)
Mi-au bătut covoarele. Mi-au adus franjurii intacţi şi cele cîteva bucăţi mai mari care-au putut fi recuperate de sub bătătoare, le-am întins în dormitor în diagonală. Mariana mi-a spus că mă iubeşte şi s-a ras din nou în cap. M-a rugat să plecăm nu ştiu unde. N-am plecat. După care a-nceput coşmarul. A început de la împrumuturile pe termen lung însoţite de privirile nu tocmai prietenoase ale unor oameni pe care-i consideram prieteni, sau prietenoşi, doar îmi aranjaseră casa, mi-au dat banii cam în silă, pe palier, fără să mă invite la o cafea, la o discuţie, nu mai înţelegeam nimic, nici chiar şoaptele tandre amestecate cu acuze ale Marianei, ale soacrei venite special de la Sankt Petersburg pentru a mă împunge cu degetul în ochi, acelaşi cu care arătase spre nemţi în timpul blocadei Leningradului, îi degerase aşa, întins spre mine, acuzaţiile erau croşetate blînd pe o octavă superioară, de ce mama dracului nu-ţi iei odată premiul ăla întreg, să scăpăm de toate belelele astea, sau ia altu’, c-ai rămas al nimănui, a mormăit şi literatul cu cîine mai lent, nu ştiu de ce era şi el acolo, fost scriitor, fost premiant, asta eşti, asta eram, am confirmat ascultîndu-mi în continuare soacra nu vezi c-a venit telefonu’, şi lumina, şi cîinele schelălăie de foame de m-a-nnebunit („Cîine – Anume creat pentru a-şi salva de la moarte stăpînul. Cîinele este prietenul omului”, tot din Dicţionar), cum m-aţi înnebunit amîndoi, chiar, uitasem iar de copil, pentru că-şi tot acoperă faţa cu mîinile, e niţel marcat de ce se-ntîmplă prin casă, iată varianta lui la Scufiţa Roşie, a fost odaată, o bunicuuţă, care mergeaaa, şi-a călcat-o maşina, se ascunde-n debara şi, în final, mi-am pierdut serviciul. Fiindcă dacă stai acasă şi scrii cu speranţa că vei mai lua un premiu din care să-ţi achiţi datoriile provocate de celălalt, vine o clipă cînd eşti dat afară de la locul de muncă. De la o vreme a-nceput să mă doară şi piciorul. Noii vecini au aflat de distincţia literară de la cei vechi, există un sistem de informare între vecini, vase comunicante, focuri în parc, de frunze, un alfabet secret. Mi-am cumpărat o altă broască, chinezească, însă-n scurt timp am renunţat la ea, deoarece pe de-o parte ciocăneau în uşă pînă cădea tencuiala, iar pe de alta îşi făcuseră dubluri după cheia mea. Aşa că se ivesc în continuare unul după altul, mă bat cu sălbăticie la table, mă îmbată cu coniac, mă bagă sub duş ca să mă trezesc, uitîndu-mă acolo, eu adorm şi ei îmi mută mobila iar, în tăcere. Cu rictusuri de reproş. Scrinului i s-au descleiat picioruşele, fotoliul pat nu se mai face pat, tapetul s-a dus, de toaletă nu vreau să mai vorbesc, canapeaua a fost arsă cu ţigara, intenţionat, i s-au desprins arcurile, cade singură, în rest nu s-au mai înregistrat pagube. Asta dacă nu pun la socoteală colecţia mea de discuri şi serviciul de ceai de cristal al neveste-mii, rusesc, care au în prezent mai puţine piese, sînt mai sobre. În plus, copiii lor intră seara în sufrageria mea şi se uită la televizor la filme cu ciclopi dînd volumul foarte tare. Ultimul lucru pe care l-am mai îndurat a fost atitudinea portarului de-aici, fără îndoială prieten cu celălalt, care m-a înjurat şi a trîntit uşa într-o dimineaţă, cînd mă întorceam cu covrigii. Din fericire am văzut la timp uşa închizîndu-mi-se-n nas şi peste mînă. Am oftat, am tras piedica şi m-am întors în stradă strîngînd în mîna rănită patul pistolului din buzunar. Surîdeam cu ochii plini de lacrimi. Erau lacrimi de fericire. Oamenii nu mă mai priveau cu antipatie. Cădeau în admiraţie, ca popicele. Eram deja lansat ca o bilă gri, enormă, ajunsesem vizavi înainte să mă mişc şi să ştiu ce văd. Peste drum, am văzut o agenţie Loto. Casiera era singură, căruntă, cu un neg uriaş pe obraz, îl vedeam de pe trotuarul meu. Printre ţipete de admiraţie. Am traversat, am intrat în agenţie, am ochit în neg, femeia nici nu şi-a ridicat privirea spre mine, citea un roman. Moartea romanului. Pe urmă lucrurile s-au încîlcit.
(sursa foto cover: canal3.md)
