Poveste autobiografică, allegretto (2)

– Jurnal 4×4 –

Fond sonor: Madeleine Peyroux – Between The Bars

Adevărul este că niciodată nu m-am simţit atît de minunat ca-n zilele acelea. Sigur că-n timpul demontărilor succesive îţi mai scapă cîte-o piesă pe covor, rostogolindu-se printre hîrtii mototolite, printre ciucuri, o cauţi ore-ntregi pe sub canapea, pe sub fotolii, uneori n-o mai găseşti. Şi dacă e preţioasă, faci nişte inubliabile crize de isterie solitară, tremuri, tropăi, răcneşti scurt, apoi o înlocuieşti cu alta. Important este ca ansamblul să funcţioneze. Pe urmă şlefuieşti lucrarea încă o dată, precum Spinoza lentilele, corectezi, rescrii, recompui întreaga povestire în aşa fel încît să capete o structură prismatică fără cusur, n-o s-o capete, dar rescrii, îţi gresezi pistolul cu bile de plastilină, e plin de hoţi şi iese altă povestire, pe care trebuie s-o refaci, eşti atent la octave, linii de pauză, spaţii, puncte de suspensie, corectezi din nou, şi la sfîrşit citeşti totul cu voce tare, pe balcon. Văd că n-au mai spus nimic la radio despre dumneavoastră. În schimb uite ce se-ntîmplă în Albania. Cîteodată imaginile se desfăşoară cu o asemenea viteză, încît n-ai vreme să le bibileşti, şi zgîlţîi imperturbabil pînă la ore tîrzii sistemul nervos extrem de simplu, aproape clasic, al vecinilor, de parameci, pe care eşti obligat din respect faţă de cultură şi omenire să-i perforezi fără milă cu un bătrîn Remington, n-ai încotro. Iar ei îndură în tăcere, te acceptă aşa cum eşti, faci acum parte dintr-o clasă superioară pentru c-ai cîştigat concursul. În capitolul următor se lasă tăcerea şi izbucnesc întrebările, neliniştea, te întrebi cum ţi-a ieşit eroul, dacă-i viu şi dacă avea vreun rost să-ţi iasă, el fiind oricum de mult mort în mintea ta, îngropat într-un modest cimitir al eroilor necunoscuţi din lobul temporal despre care neurologia modernă a descoperit că nu ştie absolut nimic din ce face, însă uneori atîrnă. Dar principala îndatorire a personajelor este să se comporte firesc, indiferent de stare, minerală sau organică. Aşa că te gîndeşti la cunoscuţi, la părinţi, rude, locuri şi întîmplări unde se pot comporta ele natural, fără efort intelectual cu grimase, dacă nu ţi s-a-ntîmplat nimic interesant ai feştelit-o, imaginaţia te lasă întotdeauna drept în mijlocul unei fraze peste pod, şi-atunci te concentrezi, focalizînd, un exemplu, o iubită premiantă din liceu cu sîni fulgerători, furibunzi, salivezi, atent să nu te vadă copilul, porneşti de la lucruri ce te-au marcat, filme, tragedii, situaţii ce te-au făcut să lăcrimezi, ţi le aminteşti în detaliu şi lăcrimezi, atent să nu te vadă copilul. Dacă nici după asta subiectul nu prinde contur şi prin apartament mai persistă zbîrnîind vreo întrebare, îţi ştergi nasul. Înghiţi vitamine. Te holbezi la perete. Se recomandă cel prefabricat, e mai sensibil. Duci mîna la frunte, plouă, şi meditezi ca sub o streaşină. Cum să construieşti un personaj. Mai întîi îl desenezi c-un creion cu mină moale, îl plasezi într-un peisaj cu flori sau ruine, într-o conjunctură nefericită ori într-o casă cu multe camere modeste, aproape invizibile, execuţi cu minuţiozitate hornul şi petalele şi, după ce-l priveşti cîteva minute pentru a-i insufla curaj, îl decupezi cu grijă exact pe margine, pe linia întreruptă, îl ridici, e uşor, în faza următoare îl colorezi, ochii, gura, hainele, umbrela, îi adaugi mustăţi, pupile şi pantofi cu toc înalt, îi faci părul măciucă sau cu o perfectă cărare pe mijloc, căzut însă pe sprîncene, îl lipeşti pe o coală de hîrtie, apoi confecţionezi o barcă tot din hîrtie, ori un avion, sui personajul într-unul dintre aceste aparate şi-l împingi în lume. Pleci împreună cu el. Dar au venit necazurile, cum spuneam. În primul rînd nu am primit banii, adică i-am primit cu foarte mare întîrziere şi atît de impozitaţi, încît pînă şi poştaşul s-a uitat cu scîrbă la mine cînd i-am semnat factura. M-a întrebat de ce nu mă fac poştaş. I-am răspuns c-o să mă mai gîndesc. Şi chiar m-am gîndit cîteva nopţi, el cîştiga de vreo trei ori mai mult ca mine numai din bacşişurile la pensii, făcea mişcare, era brunet, avea geantă de piele. Au urmat sîcîielile Marianei care, tot în timpul nopţii, cînd eu mă gîndeam la poştaş, gemea fără rost găsind cele mai stînjenitoare rime în momentele cele mai delicate, numai din plăcerea de a ironiza premiul şi meseria mea, spunea meserie cu ghilimele ascuţite şi adormea ca un prunc într-un minut cu sînii dezveliţi, înalţi, sforăind amar. Îi acopeream cu şuba. Ghilimelele însă rămîneau, afară, înfipte-n hîrtia poroasă de 250 de grame offset din capul meu trepanat de griji, deschis spectatorilor din lumea-ntreagă. Pe deasupra căreia zburau gîze. Îmi îndreptam atenţia spre fetele care mă abordau într-un mod atît de feeric palpitant pe stradă. Într-o marţi, pe la prînz, m-am postat c-un zîmbet cald lîngă gardul Facultăţii de Filologie şi nu m-a abordat nimeni feeric. Un puşti apărut de nicăieri m-a privit iscoditor cîteva secunde, proţăpit în faţa mea. Mesteca gumă. Fără nici o explicaţie a făcut un balonaş greţos şi l-a spart, speriindu-mă. M-am întors acasă. Cum m-a văzut, Mariana a-nceput să cînte. De la linia melodică introductivă simplă, de iubire stinsă, a trecut în registrul unui dispreţ suportabil apoi, pe nesimţite, la insulte, fazan şi parazit care nu-i bun de nimic decît să facă pe ofensatul şi omletă, acelaşi lucru mi-a declarat şi un vecin bătrîn cu un ochi microscopic, pe celălalt zicea că şi-l pierduse-n război, nu ca mine, după aproximativ o lună nimeni n-a mai vrut să-mi acorde vreun credit, un respiro, sau măcar o ţigară, şi erau oameni pe care-i cunoşteam de mult, fumam acum propriile-mi chiştoace pescuite din gunoi pentru că soţia mea refuza să mai ducă gunoiul, şi, în cele din urmă, au izbucnit, iniţial temperat, ultragiile, un şofer, de exemplu, m-a scuipat din maşină, ai luat premiu, bă, nenorocitule, şi tot un pîrlit ai rămas, uită-te la trenciu’ tău, pute-a tămîie, aici i-am dat dreptate însă scuipatul a trebuit totuşi să mi-l şterg deoarece treceau şi alţi oameni pe stradă care spuneau ruşine şi rîdeau. Vecinii, în schimb, nu mai rîdeau. S-au apucat să-mi deschidă zilnic cu şurubelniţa cap-cruce cutia de scrisori, strîmbîndu-se iritaţi cînd vedeau că nu primisem nici un plic. Mi-au îndoit uşiţa de la cutie, acum nu mai era necesar s-o forţeze, spînzura în balamale, ceea ce i-a enervat şi mai tare. Au început să-mi dea telefoane obscene. Să-mi sune la uşă şi să fugă, apoi au furat soneria şi izbeau cu picioarele, să-mi bată în ţevi, să-şi dea găuri în pereţi cu bormaşina numai ca să mă scoată din sărite, sfredeleau staccato, de-a lungul apartamentului, speculînd oportunitatea oferită de stilul arhitectonic, vagon Louis XV, al apartamentului meu. Cîţiva, folosind burghie extrem de lungi, au reuşit după eforturi uluitor de zgomotoase să străpungă zidurile duble şi mi-au suflat prin găuri în casă, cu ajutorul tuburilor sudamericane prin care băştinaşii se omorau între ei cu săgeţi înmuiate-n cucută, bileţele cu siguranţă otrăvite, n-am vrut să las pe nimeni să le deschidă, le-a deschis Mariana. Erau citate din Flaubert. La fel ca hîrtiuţele pe care le găseam îndesate-n cutia poştală şi sub uşă. „Literatură – o ocupaţie bună pentru trîntori.” Electricianul de la parter mi-a strecurat în buzunarul de la haină un bileţel împăturit în opt, albastru, pe care scria: „Obuz – Din el se fac pendule şi călimări. Suflul obuzului te orbeşte”. Taximetristul de la zece mi-a trîntit-o drept în faţă: „Artişti – Sînt cu toţii nişte impostori. Trebuie să le lauzi dezinteresul (formulă învechită). Să te miri că sînt îmbrăcaţi ca şi ceilalţi oameni (formulă învechită). Sînt deseori invitaţi la petreceri. Ceea ce fac ei nu se poate numi muncă”. Coafeza de la şapte m-a pîndit cînd coboram scările de teamă să nu fiu înghesuit în lift şi mi-a strigat: „Tichie – Face parte din ţinuta obligatorie a oricui îşi petrece viaţa studiind şi scriind. Conferă o înfăţişare maiestuoasă celui care o poartă”. Apoi a răcnit: „Lebădă – Cîntă înainte de moarte”. Plutonierul de jandarmi m-a capturat împreună cu fiică-sa în liftul pe care-l foloseam acum de teamă să nu fiu prins pe scări şi a zîmbit enigmatic: „Cazaci – Se hrănesc cu lumînări de seu”. Iată ce scria pe alte bileţele: „Erudiţie – Trebuie dispreţuită. E dovada unui spirit mărginit.” „Introducere – Cuvînt obscen.” „Gumilastic – E făcut din scrot de cal.” „Muie lui Fochistu.” (Tot Flaubert.) „Autor – E obligatoriu să cunoşti cîţiva autori; nu-i nevoie să le ştii şi numele.” Drept urmare mi s-a răzuit numele de pe plăcuţa de sub vizor. Zilele trecute un copil necunoscut s-a năpustit asupra mea în plină viteză şi m-a plesnit cu un plic peste faţă. Din plic a căzut o bucăţică de carton pe care-am citit, scris cu majuscule decupate din ziar: „Crocodil – Imită scîncetul copiilor, ca să-l atragă în capcană pe om”. Am ascultat cu atenţie şi, într-adevăr, mi s-a părut că aud crocodili imitînd scîncete de copii dincolo de perete, în puterea nopţii. Cît despre portar, se făcea tot mai des că nu mă cunoaşte şi nu-mi dădea drumul în bloc, aşteptînd să-l rog cel puţin un sfert de ceas, să-i arăt cartela de interfon, cheile, le studia ţuguindu-şi buzele, buletinul, după care-mi deschidea uşa c-un aer plictisit, hai, intră, să nu zici că nu-s băiat bun. Treacă de la mine de data asta. Într-o sîmbătă cînd era plecat la ţară, i-am agăţat cu abilitate de clanţa apartamentului o hîrtie ministerială pe care copiasem şi eu un citat din Dicţionarul ideilor primite de-a gata. „Cerumen – Ceară omenească. Nu trebuie scos, pentru că împiedică insectele să intre în urechi.” A trecut aproape un an. Am mai luat un premiu, la alt concurs. Robingo. Însă n-am spus nimănui nimic, am ascuns banii pentru zilele negre ce aveau să vină şi ne-am mutat. Am cumpărat un apartament mai mic, fără balcon. Nu cu mijloace proprii, ci pentru că murise bunicul meu. Mi-a lăsat o casă frumoasă plină de igrasie, fără apă, fără gaze, cu o pivniţă cu şobolan, lîngă Adesgo, foarte aproape de Parcul Carol, se vedea Mausoleul, fără pod. Ba nu, pod avea. Dar acoperişul era spart. Am vîndut-o unor danezi. Danezii nu-s pretenţioşi. Au transformat căsuţa bunicului într-un fel de magazie pentru jucării şi ustensile specifice handicapaţilor, au tras apă, gaze, au pus draperii şi au încuiat uşile cu handicapaţii înăuntru. Uneori răzbea cîte un urlet înfiorător din camera de la stradă, probabil că-i făceau baie unui deficitar motor. Şi, cu banii lor, am luat într-un fel cu mîndrie apartamentul ăsta, într-un cartier înecat în funingine, în imediata apropiere odorifică a fostei gropi de gunoi a oraşului, un cartier suprapopulat cu erudiţi şi infernal de zgomotos. Trec tramvaie, de la cinci dimineaţa, camioane grele, zbîrnîie ferestrele, perdelele, basculante, autobuze, motociclete de curse, maşini cu remorcă, căruţe, cîini cărora le place să latre, noaptea se repară continuu şinele plesnite-n timpul zilei, practic nu poţi dormi fără dopuri de bumbac în urechi, fără cerumen, căşti stereo cu sonorul dat la maximum în care-asculţi Messa în si minor a lui Bach sau Mai la stînga trei ciocane, nemuritoarea piesă de teatru a lui Paul Everac de la-nceputul anilor cincizeci, plus trei somnifere, perna pe cap şi tabloul de deasupra patului înclinat într-un unghi cît mai apropiat de frunte.

(sursa foto: mygarage.ro)