Poloneză în sol minor*

Fond sonor: Chopin Polonaise in G minor Op. Posth. No.2 – P. Barton, FEURICH piano

Celebru mai ales pentru romanele sale (Ferdydurke, Cosmos, Pornografie), proza scurtă fiindu-i mult mai puţin comentată cum e şi normal într-o lume tot mai lihnită după roman şi cărţi de mestecat, opera autorului polonez e conectată de critici şi teoreticieni la traseele intelectuale ale lui Michel Foucault, Roland Barthes, Deleuze, Lacan şi Sartre. La existenţialism şi structuralism. Bakakai mi-a adus însă aminte de Eugen Ionescu şi Boris Vian. „În realitate, existenţa lumii nu mi se pare absurdă, ci de necrezut, căci, în interiorul existenţei şi lumii se poate vedea clar, descoperi legi, stabili reguli «rezonabile».” (Eugen Ionescu, Note şi contra-note) Toată lumea pare să fie de acord că Witold a scris lucrări marcate de o „profundă analiză psihologică” şi absurd (cu oblice accente comice). Numai că, spre deosebire de Ionescu, absurdul polonezului este analizabil în profunzime doar într-o lume de nebuni şi, mai important, nu este dublat de tragedie, cel puţin în această carte. Chiar dacă apare la un moment dat cuvîntul tragifarsă, durerea şi disperarea şi revolta şi strigătul dramatic din Regele moare, de pildă, lipsesc cu desăvîrşire. Gombrowicz, deşi vrea şi aici să lanseze atacuri asupra societăţii, asupra realităţii artificiale, a convenţiilor etc., mizează de fapt pe un joc baroc şi atît. Desigur, se joacă frumos, este ludicul unui stilist de mare anvergură, al unui scriitor sfidător ce cunoaşte toate posibilităţile şi subtilităţile lingvistice, ce ştie cu precizie valoarea cuvintelor pe care le aruncă-n pupila cititorului cu o naturaleţe ieşită din comun, cu rafinament, creînd întorsături neaşteptate de frază sau de sens într-un perfect controlat derapaj al delirului imaginativ şi al originalităţii. „Mă consider un realist extrem. Una dintre finalităţile principale ale scrierilor mele este să răzbat prin realitate spre Realitate. Ea a fost probabil prima himeră de care m-am lovit”, spune scriitorul. Şi Boris Vian ne aruncă într-o lume ficţională, într-o suprarealitate ale cărei legi le parodiază pe acelea ale realităţii. Numai că nu am văzut la Gombrowicz ceea ce am văzut în Spuma zilelor, o carte sfîşietoare, de neuitat (prozele din Bakakai le uiţi cam la vreo 34 de minute după ce le-ai citit, remarc totuşi că în momentul lecturii eşti subjugat, ai plăceri), nu am dat nici de freamătul liric şi gravitatea pe care le degajă Toamnă la Pekin. Nici un freamăt. În schimb, totu-i plin de registre comice şi ironice. De cea mai bună calitate. O poveste despre un homosexual (probabil), una despre părinţi, maturizare şi imaturitate, o alta amintind de Allan Poe (!), una despre nişte nobili canibali, alta despre doi tineri logodiţi – Virginitate (unde umorul absurd atinge cote maxime) –, una despre un personaj din înalta societate atras de slujnice hidoase, o alta despre un criminal (salvată numai de ştiinţa desăvîrşită a scrisului lui Witold) şi ultima (Banchetul), în care autorul îşi bate joc în termeni fără pic de adîncime de un rege şi curtea lui imaginară, proză ce putea lipsi. Mai e o povestire (Întîmplări pe bricul Banbury), cea mai lungă din volum, pe care am citit-o cu multe pauze oculare, nu există aici decît jocuri (regret că mă repet), şi, cînd salturile imaginaţiei sînt gratuite, te plictiseşti ca la dentist.

Atunci de ce mi-a plăcut Bakakai? Poate pentru că am dat peste unul dintre ultimii stilişti ai lumii.

(fragment din „Ursulețul lui Freud”, Curtea Veche Publishing, 2015)

*Witold Gombrowicz – Bakakai (Editura RAO, 2008)

(sursa foto: www.rmf24.pl)