Parțial color*

Fond sonor: Stan Getz Quartet – I Can’t Get Started(1987)

„O prefer pe domnişoara McCullers domnului Faulkner pentru că scrie mai clar”, zicea un domn foarte englez cu nişte aripi enorme – Graham Greene. Cînd auzi aşa ceva începi să ai aşteptări. Repede spulberate de primele pagini ale scriitoarei în cauză. Şi te înrăieşti. Ţi se dau şi motive: intriga şi personajele principale ale nuvelei ce dă titlul volumului sînt fulgurant neverosimile, parc-ar fi un basm negru pe care copiii de azi, ahtiaţi după anomalii, l-ar găsi extrem de interesant. Pe locul întîi, domnişoara Amelia, foarte înaltă, păroasă, strabică, pricepută la lupte şi cu, desigur, un comportament excentric; pe locul doi, cocoşatul pitic (care poate să-şi fîlfîie urechile) de care se îndrăgosteşte ea. Îndrăgostirea asta e la fel de trasă de păr precum explicaţia colosală pe care McCullers o dă iubirii, ia fiţi atente aici: „Adevărul este că, într-un fel secret şi profund, mulţi nu suportă să fie iubiţi. Cel iubit se teme şi îl urăşte pe cel care-l iubeşte. Căci cel ce iubeşte încearcă tot timpul să pătrundă în adîncul sufletului celui pe care-l iubeşte. Cel ce iubeşte tînjeşte după orice relaţie posibilă cu cel iubit…” Notaţi subtilitatea excesivă a sintaxei. Al treilea personaj este Marvin Macy, cel mai frumos bărbat din ţinut, care se îndrăgosteşte lulea, cum era şi normal, de domnişoara păroasă cu strabism. Şi se căsătoresc. Dar mariajul nu ţine decît vreo cîteva zile, din motive pe care nu le aflăm mireasa îl respinge pe mire, el pleacă, ajunge la puşcărie, se întoarce hotărît să se răzbune pe femeie şi devine idolul cocoşatului. După un meci de box între Macy şi Amelia, piticul şi idolul distrug cafeneaua şi dispar. Domnişoara care priveşte cruciş rămîne singură şi deosebit de tristă. Trebuie spus că paragrafele – multe – cu descrieri ale naturii sînt expirate, concurînd, în privinţa vitezei cu care eşti tentat să le citeşti, cu dialogurile lipsite de nerv, de semnificaţie, de umor etc. Din prefaţa lui Cătălin Sturza descoperim că textul e încărcat cu poezia şi compasiunea lui McCullers pe care eu, în necompasiunea mea, nu le-am descoperit. Cum n-am descoperit nici „rolul de stilist” al scriitoarei. Dar chiar deloc.

Mă felicit totuşi că, după ce am căscat nervos pe parcursul celor 110 pagini ale Baladei, am avut răbdarea de a citi şi celelalte povestiri. Sînt scrise în marea tradiţie nordamericană a prozei scurte – cu excepţia lui Cortázar, Borges, Marquez (cu ale lui două cărţi-bijuterii) şi, oarecum, a lui Onetti, mi se pare că nordamericanii sînt maeştrii detaşaţi ai genului. La McCullers nu apar personajele şi situaţiile obişnuite ale curentului minimalist, de pildă, ci momente-limită ale eroilor: un jocheu aproape scos din minţi de accidentarea pe pistă a unui bun (probabil şi singurul) prieten (Jocheul), un soţ îngrozit în pagini teribil de autentice de degradarea prin alcool a soţiei (O problemă domestică), o profesoară de muzică dedicată zi şi noapte studiului, care, pentru a-şi condimenta viaţa, inventează tot felul de poveşti năstruşnice (Madame Zilensky şi regele Finlandei), un ziarist ce-şi întîlneşte fosta soţie şi, făcîndu-i o vizită, dobîndeşte brusc sentimentul timpului pierdut (Vilegiaturisul), un bărbat ce învaţă cum să-şi înlocuiască iubita imposibil de înlocuit (Un copac, o stîncă, un nor – tîmpit titlu), şi, în sfîrşit, textul cel mai bun, Wunderkind, text, aflăm din prefaţă, de inspiraţie autobiografică. Este tot o proză despre pierdere: o pianistă de 15 ani nu mai găseşte accesul la emoţia artistică şi copilul minune se trezeşte că nu mai e nici copil, nici minune. Surdina traumei, a disperării este pusă magistral, amintind de marii maeștri ai prozei scurte.

(fragment apărut în „Ursulețul lui Freud”, Curtea Veche Publishing. 2015)

*Carson McCullers, Balada tristei cafenele, Leda, Grupul Editorial Corint, 2008

Foto de pe journalofanobody.tumblr.com